Datorită rolului din filmul „De ce eu?”, regizat de Tudor Giurgiu, Emilian Oprea este un nume cunoscut azi și celor care nu frecventează teatrul. Debutul său în lungmetraj l-a adus în atenția publicului larg după mai bine de zece ani de actorie, petrecuți la Teatrul Maria Filotti din Brăila, unde a lucrat cu regizori importanți și a înțeles, după cum mărturisește, că trebuie să-ți depășești limitele. Acum, după câteva filme, unele programate pentru 2016, Emilian Oprea face mai departe teatru, pe care și l-ar dori aerisit, invadat de tinerii artiști talentați pentru care cu greu se găsește loc. În afară de spectacolele de la teatrul din Brăila, spectatorii îl vor putea vedea în curând la Teatrul Național din București, unde lucrează la un proiect cu regizorul Bobi Pricop, după ce tot în capitală a avut loc săptămâna trecută prima reprezentație oficială a spectacolului „NSFW”, regizat de Horia Suru, la Point, un nou spațiu independent, unde joacă de asemenea. Despre drumul lui spre și în actorie, despre nevoia de implicare socială, despre experiențele prezentului, am stat de vorbă cu Emilian Oprea după o repetiție la TNB.
Ce te convinge să accepți un proiect?
Nu-mi amintesc acum să fi refuzat proiecte. De altfel, în teatru nici n-am avut atât de multe oferte, iar filme se fac atât de puține la noi, încât cine spune că, vai, și-a ales nu prea spune adevărul. Am refuzat, e drept, un proiect din cauza lipsei de timp, mai ales că e o ființă nouă în viața mea.
Bobi Pricop e al doilea regizor tânăr cu care lucrezi. Tocmai a avut premiera spectacolul „NSFW”, în regia lui Horia Suru, într-un spațiu independent inaugurat acum o săptămână.
Ar fi minunat să aibă șansa să lucreze cât mai mulți regizori tineri, mai ales dacă s-ar permanentiza prezența lor în teatrele de stat și independente. Eu nu am jucat mult în spațiul independent. După „Iulius Cezar”, în regia lui Eugen Gyemant, montat acum trei ani la Godot Café-Teatru, mă întorc în zona asta. Îmi place pentru că, dincolo de echipa sudată dintr-un teatru de stat din provincie, unde actorii nu fug la reclame și filmări, așa cunoști alți oameni, faci lucrurile altfel, îți permiți să refuzi, ești acolo doar pentru că vrei să fii. La Point, un spațiu frumos, cu multe posibilități, am jucat de câteva ori „NSFW”, lumea se pare că a rezonat bine și suntem curioși să vedem cum vor continua lucrurile.
Ce public va atinge acest spectacol?
E adresat oamenilor care lucrează în corporații și nu numai. O parte din ei se vor regăsi aici, își vor recunoaște problemele, ca și cei din lumea filmului, din publicitate etc. Pot ajunge și cei care lucrează în Pipera, pentru că reprezentația începe la 20.00! (Râde). Vedem șefi, ierarhii, prețul care ți se pune, cum te vinzi, că până la urmă tot te vinzi. E un spectacol despre suprafețe, superficialitate, ipocrizie, despre coloana vertebrală care devine din ce în ce mai elastică.
E acum, mai mult decât alte dăți, vremea pentru așa ceva? Sau e vremea pentru comedie, mai mult sau mai puțin ușoară, cum susține insistent un curent de opinie?
Textul e destul de nou, cu toate că Anglia, căci de acolo provine, s-a izbit de problemele astea, evident, mai devreme decât România. Sigur că e nevoie de așa ceva și de-aia se și montează. Iar de comedie e nevoie mereu, spune publicul larg, care nu vrea să audă de astfel de teme și vine să râdă. Și la spectacolul nostru se râde bine, dar depinde cum și de cine râzi. Nu e o piesă socială, e și o oglindă a noastră, și o formă de divertisment.
Noi trăim însă într-o lume în care șușa are putere. În provincie, la Brăila, de exemplu, s-a răspândit moda?
Nu, pentru că teatrul de repertoriu te poate apăra. Însă, indiferent de ce fac producătorii și managerii teatrelor de stat și independente, tu, actorul, trebuie să ai grijă în ce zonă te duci, cât dai vulgului, dacă îi dai. Discuția asta o aveam cu un coleg acum ceva vreme și cred și acum ce-i spuneam atunci. Un actor, oricât de bun ar fi, nu poate fi perceput ca un actor bun când face parte dintr-un produs slab. Sigur, tu îți faci meseria cât poți de bine, dar de fapt te minți pe tine când spui că este în regulă, pentru că în realitate știi foarte bine unde te-ai băgat. Sigur, pentru confortul tău, poți să-ți zici că-ți faci meseria. Dar, ca să citez din piesă noastră, n-a venit nimeni la tine acasă să-ți pună pistolul la tâmplă. Te-ai dus de bunăvoie. Aici intervine igiena fiecăruia în parte. Compromisul, adică participarea la un spectacol slab, ca să nu zic altfel, aduce aplauze și bani.
În ultima vreme văd teatre foarte mari încercând să satisfacă nevoia asta a publicului. Mai au puțin și ajung la modelul Sala Palatului: să vină cât mai mulți, cât mai mulți! Treaba merge, e clar, dar e treaba lor, eu nu sunt acolo și nici nu vreau să am de-a face cu așa ceva.
Cât se mulează teatrul de azi pe ce vrea publicul?
În ultima vreme văd teatre foarte mari încercând să satisfacă nevoia asta a publicului. Mai au puțin și ajung la modelul Sala Palatului: să vină cât mai mulți, cât mai mulți! Treaba merge, e clar, dar e treaba lor, eu nu sunt acolo și nici nu vreau să am de-a face cu așa ceva.
Realitatea din teren corespunde cu imaginea din studenție despre teatru?
Nu, deloc. Distanța e foarte mare. După facultate ești ca Nina din actul IV din „Pescărușul”. Începi să-ți dai seama. Când am terminat eu facultatea, speranțele, visele erau mai mari. Acum însă trebuie să te aperi, așa că privești lucrurile mult mai realist.
Foto Andrei Runcanu (Facebook Emilian Oprea)
Cum ai ajuns de la Bârlad student la actorie la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași?
A fost o întâmplare. La paisprezece ani am plecat din Bârlad la liceul silvic din Câmpulung Moldovenesc. Mergeam prin păduri, făceam practică, dar deja toată lumea știa mafia și haosul din silvicultură și asta m-a făcut să mă îndepărtez. Nu știam încotro s-o iau, voiam la Iași… Ca mine erau mulți în generația mea derutată. La un moment dat, am văzut pe niște pliante aduse de dirigintă cu Facultatea de Teatru, Secția Actorie, Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Și brusc am vrut acolo, după ce mersesem la teatru doar de câteva ori, fără să fi trăit vreo clipă în teatru. N-am dat examen de admitere în primul an de după liceu, n-am avut timp să-mi fac repertoriu. M-am pregătit cu actrița Geta Cacevschi din Bârlad, la care m-am dus cu mama. Doamna mi-a explicat, de față cu mama cam despre ce e vorba în meseria asta: niciodată nu știi dacă ai talent sau nu, dacă ești bun sau nu, vei fi într-o incertitudine toată viața și vei munci foarte mult. Iar eu m-am și încăpățânat că vreau și am lucrat cu doamna o jumătate de an înainte de examen. Și am intrat primul. Am fost o generație faină, cu Marius Manole, Florentina Țilea, Liviu Pintileasa etc. Ne-am împăcat și ne-am certat bine, am rămas prieteni buni, după ce școala a trecut repede. Zi de zi eram în facultate și, de aceea, cumva frustrați. Colegii de la pictură, de la sculptură mai aveau timp liber, mai ieșeau la petreceri… noi, când aveam o zi liberă, o fructificam la maximum. Ne făceam vacanțele împreună, parcă nu ne puteam despărți, parcă nu eram întregi, dacă nu eram cu toții.
Apoi ați mers la Focșani, după care la teatrul din Brăila, unde ești actor de peste zece ani.
Și acolo a fost o perioadă superbă. Am lucrat cu regizori deosebiți: Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Radu Apostol etc. E vital pentru un tânăr să lucreze mult și ne-a ajutat că am rămas împreună. Îmi place să lucrez în echipă, ăsta e sensul teatrului, ceea ce se cam uită în viteza în care trăim noi acum. E minunat să lucrezi cu personalități diferite, pentru că nu ai cum să te manierizezi. Eu sunt un actor ascultător, încerc să mă pliez cât mai bine pe cerințele regizorului, nu cred că teatrul se face doar într-un fel.
Ce ai descoperit despre tine în anii de lucru de la Brăila? Că ai/ că nu ai limite?
Toți avem limite, dar important e să vrei să le depășești. Numai așa crești și devii mai puternic. Întâlnirile mari înseamnă în primul rând întâlniri cu regizori mari, textul urmează după. Regizorul face rolul să rezoneze în tine, astfel încât tu, actorul, să scoți ce ai mai bun. Iar eu m-am simțit ajutat și pus în valoare de regizorii cu care am lucrat. Întâlnirile mari sunt ca marile iubiri: nu se uită niciodată și au un impact benefic pentru toată viața.
Există, clar, o anumită diversitate în viața teatrală de la noi, dar există și multe lacune. Tu cum vezi lucrurile?
În primul rând, teatrele ar avea nevoie de minunații tineri actori, de absolvenții atât de buni din ultimii ani, care nu au unde să joace. La Brăila, de exemplu, din 2007 nu s-au făcut angajări decât abia acum un an sau doi. Și cam așa e peste tot, la Craiova și la Piatra Neamț s-au mai dus câțiva, la Râmnicu Vâlcea s-a format o echipă întreagă, la Brașov se încearcă… E important să-și redeschidă porțile și pentru regizorii tineri, să crească alte generații. Nu vreau să mai aud vorba: Vai, nu mai sunt actorii de altădată! Nu mai sunt actorii de comedie! Am văzut actori tineri de comedie absolut incredibili, dar lumea unde să-i vadă? Publicul larg nu merge în spațiile independente în care intră 30-40 de spectatori. E nevoie de multă bunăvoință la nivel de conducere. Dacă lucrurile se opresc însă aici, vom avea generații ratate și ar fi mare păcat. Oamenii ăștia nu se pot lupta la infinit, vor ceda, nu vor mai putea trăi pe banii părinților, nici să lucreze la un call center dimineața și să facă repetiții după-amiaza. Nu reziști mult așa, nu mai mult de cinci-șase ani, căci energia și entuziasmul se risipesc.
Teatrele ar avea nevoie de minunații tineri actori, de absolvenții atât de buni din ultimii ani, care nu au unde să joace. La Brăila, de exemplu, din 2007 nu s-au făcut angajări decât abia acum un an sau doi. Și cam așa e peste tot, la Craiova și la Piatra Neamț s-au mai dus câțiva, la Râmnicu Vâlcea s-a format o echipă întreagă, la Brașov se încearcă… E important să-și redeschidă porțile și pentru regizorii tineri, să crească alte generații. Nu vreau să mai aud vorba: Vai, nu mai sunt actorii de altădată!
Tu ai avut un destin fericit. Brusc filmul a intrat în viața ta și ți-a dat o deschidere foarte mare.
Filmul îți oferă o vizibilitate mare. Am avut noroc să joc în „De ce eu?”, dar asta o datorez tot teatrului, pentru că Tudor Giurgiu m-a văzut la teatru. Înainte nu făcusem decât ceva scurtmetraje. Și m-am trezit într-o poveste puternică, a început să-mi placă, am învățat. Am empatizat atât de mult cu procurorul Cristian Panait, încât în momentele de derută și frică ajunsese să mi se facă rușine. Îmi spuneam: Stai puțin. Omul ăsta a trecut prin ceva inimaginabil, iar tu ai probleme de creație?! Și dădeam gândurile la o parte. Am spus povestea cum am crezut că merită și trebuie spusă: cât mai adevărat. Am avut mare încredere în toții oamenii cu care am lucrat, oameni mai dedicați, cumva, decât la un film obișnuit, oameni care voiau să spună cu toții ceva. Dar adevărul absolut despre personajul meu nu-l deține nimeni.
Noi, generația noastră, simțim că ni s-au mai furat lucruri pe parcurs. Și sperăm că nu ni se vor fura iar. Altfel, vom privi iar tot cu scepticism, ne vom simți iar păcăliți.
Ai descoperit frica jucând în acest film?
Am descoperit sistemul care instaurează frica. E un film despre curaj. Pentru mine, procurorul Panait e un învingător. Pe el sistemul l-a învins doar aparent, căci el nu a ajuns rotița foarte bine unsă din sistem, nu a acceptat asta. A spus, în felul lui, nu. Am uitat să cităm în film ce a zis el în realitate: Eu în așa o Justiție nu mai calc! Au mai murit și alții în lupta cu această Justiție, alții au fost îndepărtați, alții au plecat singuri și foarte puțini s-au mai întors. Când am lansat filmul în 2014, am vorbit cu procurori care ne spuneau că ce i s-a întâmplat lui Cristian Panait în 2002 nu s-ar mai putea întâmpla acum, ceea ce e îmbucurător. Văzând filmul, au avut cumva bucuria revanșei. Am fost recent la New York și am descoperit că cei care stau acolo privesc cu mai multă speranță ce se întâmplă acum la noi. Noi însă, generația noastră, simțim că ni s-au mai furat lucruri pe parcurs. Și sperăm că nu ni se vor fura iar. Altfel, vom privi iar tot cu scepticism, ne vom simți iar păcăliți. E important ca tinerii să vadă filmul cu speranță și poate cu mai mult curaj decât noi. Am vorbit cu studenți la Drept, am văzut un anumit entuziasm. Dar m-am întrebat, evident, dacă e entuziasmul vârstei sau dacă oamenii ăștia chiar vor fi altfel, adică hotărâți și dedicați, așa cum era Cristian Panait ca profesor, care le explica studenților cu patos ce înseamnă justiția. Există patosul pentru profesie, l-am observat la tineri. Iar zilele următoare mă întâlnesc cu studenții de la Academia de Poliție și sunt curios să le văd vibe-ul.
Bate vântul implicării sociale, în sfârșit?
Bate, mult mai clar decât în generația mea, debusolată și dezorientată. Eu și colegii mei de facultate trăiam în turnul de fildeș, nu ne păsa deloc, credeam că asta e soarta țării și pace, noi n-avem decât să ne vedem de treaba noastră. Noi voiam meseria noastră, nu să ne pierdem timpul luptându-ne cu nemernicii de la putere, nu să fim atenți la sistemul de sănătate etc. Însă, chiar dacă trăiești într-o societate aparent corectă, tot trebuie să te implici. Altfel, nu se poate. Asta mi-a adus filmul: mult mai multă atenție la ce se întâmplă în jurul meu.
Eu și colegii mei de facultate trăiam în turnul de fildeș, nu ne păsa deloc, credeam că asta e soarta țării și pace, noi n-avem decât să ne vedem de treaba noastră. Noi voiam meseria noastră, nu să ne pierdem timpul luptându-ne cu nemernicii de la putere, nu să fim atenți la sistemul de sănătate etc. Însă, chiar dacă trăiești într-o societate aparent corectă, tot trebuie să te implici. Altfel, nu se poate. Asta mi-a adus filmul: mult mai multă atenție la ce se întâmplă în jurul meu.
Și cum se vede exteriorul prin ochii tăi?
Încerc să nu mă amăgesc și să fiu cinstit cu mine însumi. Da, se simte o schimbare, se simte că parcă ești ascultat dacă spui ceva, parcă poți să miști niște lucruri. Am teama continuă să nu cumva să mi se fure aceste momente când eu și ceilalți ieșim să spunem ceva. Am și mari speranțe că vom intra pe un făgaș normal. Poate că mă influențează și tragedia de la Colectiv, un moment de care suntem atât de aproape. Dacă România nu începe anul 0 în momentul ăsta, e mare păcat. Se închid teatre și alte spații, dar nimeni nu oferă o soluție. Până acum toată lumea a dormit, toată lumea a fost ocupată cu altceva, știm toți cu ce. Dar acum, gata! Problemele le știm, vrem soluțiile de la cei care au puterea. Dacă nu le găsesc, să se dea la parte ca să vină cei care le au. Nu poți da vina pe cei care au fost înaintea ta și n-au făcut. N-ai soluții, pleci. Avem nevoie să facem curățenie, să deschidem ferestrele și să aerisim masiv. Așa s-a întâmplat și cu DNA. După ce au început arestările, lumea a început să spună că se exagerează. Serios? Mizeria e atât de mare, că poate mai și greșim pe ici, pe colo… Până acum ne-a deranjat că nu e nimeni tras la răspundere, iar acum ne deranjează că se fac arestări!
Cum rămânem, totuși, curați, în mizerie?
Până acum a fost turnul de fildeș. Fug acasă, citesc o carte, văd un film, merg la teatru cu prietenii mei. Universul meu mic e sigur. Dar retragerea asta e foarte periculoasă, pentru că așa ajungem de unde am plecat. Nu asta e calea. Trebuie să rămânem curați când facem curățenie.
Print