O dată pe lună, Yorick vă propune cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România. În „colțul de carte” vom lăsa mereu o invitație la lectură, pornind de la idei, povești, stiluri, biografii și autori care ne spun ceva astăzi nouă, cititori din secolul XXI.
Nu sunt multe volumele de memorialistică publicate la noi în ultimii ani. Doar par multe, odată cu apariția câtorva colecții de carte de la edituri importante care urmăresc să recupereze trecutul, răspunzând unui orizont de așteptare real. Din motive contextuale ușor de înțeles, în principal legate de necesitatea restituirii în postcomunism, de setea românească de istorie și de setea universală de biografie, memorialistica face figură onorabilă în librăriile de la noi. Mai ales jurnale, memorii, amintiri, unele semnate de personalități (Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Nicolae Balotă, Paul Morand, Stefan Zweig, George Orwell etc.) , altele de anonimi sau voci rămase necunoscute dintr-o epocă sau alta, adesea anonimi cu condei pe care-i descoperim acum, mai puțin dialoguri și memorialistică să spunem mediată, formule frecvente în Occident.
Toamna asta au apărut în librării două exemplificări de răsunet, lectură obligatorie pentru oricine se ocupă de artă, dinăuntrul sau din afara ei, și deopotrivă pentru toți cei interesați de „identitatea europeană” și de secolul XX. „Amintirile lui George Enescu”, culese și prelucrate de gazetarul francez Bernard Gavoty în 1955, anul morții compozitorului, reapărute acum la Editura Curtea Veche, în traducerea semnată de Elena Bulai, și ediția a doua, revăzută a volumului „Între viață și vis”, cuprinzând convorbirile lui Eugène Ionesco cu Claude Bonnefoy, tradus de Simona Cioculescu pentru Editura Humanitas, sunt două cărți importante, ce cuprind mai mult decât o expresie concentrată a unor creatori aflați într-o relație ambivalentă cu timpul lor, un timp care le-a oferit libertate, succes și subiecte de meditație, un timp pe care ei l-au refuzat adesea, respingându-i ideile, modele și modelele, un timp pe care și l-au dorit, cumva contrariant azi, pentru noi, altfel decât era.
Împotriva perfecțiunii
(Re)citind amintirile lui Enescu, îți revin în minte inevitabil și camera compozitorului, simplă, austeră, de la muzeul de pe Calea Victoriei, și Vila Luminiș de la Sinaia, în care visa să se retragă pentru totdeauna și doar să compună, după ce va scăpa de povara de a da lecții de vioară. Datorată entuziasmului lui Bernard Gavoty, care a înregistrat și a prelucrat dialogurile purtate la Radiodifuziunea Franceză, cartea este asemenea acelei camere și asemenea casei de la Sinaia: simplă, dar și cu ferestre luminoase, care te invită să privești spre orizonturi îndepărtate. Începe cuminte, de la anii copilăriei, rememorați cu calm, și se încheie la fel, cu un „rezumat” în care Enescu își „rezumă” el însuși destinul: „Nu mă plictisește nimic, în afară de prezența câtorva persoane. Nu-mi lipsește nimic, posed toate comorile. Cum să nu am iluzia reconfortantă a bogăției, când am aici – în colțul unicei mele încăperi-salon-sufragerie-atelier-dormitor – colecția aproape completă a operelor lui Bach, câteva partituri de Wagner, cele ale lui Pelléas și Ariane și Barbă-Albastră și multe altele? Vedeți ce bogat sunt, cum m-a răsplătit soarta! Dar un om bogat trebuie să plătească, așa-i regula și așa-i legea! Am plătit, mi se pare, dovedind un respect absolut pentru arta mea – religia mea, ar trebui să spun. (…) Povestea aceasta începe departe, pe plaiurile moldave, și se termină aici, în inima Parisului. Ca să ajung din satul meu natal în marele oraș unde îmi termin drumul, am luat-o pe o cale prăfuită, străjuită de copaci până departe, departe, la nesfârșit. Drumul a fost lung, sigur. Ce scurt mi s-a părut!”
În treisprezece capitole, Enescu se povestește pe sine cu seninătate, adesea râzând detașat, cum amintește Bernard Gavoty în prefață, „cu acea perfectă sinceritate care dă valoare celor mai neînsemnate dintre povestirile lui”. Revizitându-și cronologic biografia, compozitorul obsedat de propria creație se întoarce la spațiile importante din calea „prăfuită” – Liveni, Viena, Paris și altele –, la muzicienii timpului – Johannes Brahms, Maurice Ravel, Camille Saint-Saëns, Alfred Cortot, Gabriel Fauré etc. –, la compozitorii canonici – Bach, Beethoven, Brahms, Wagner ș.a.m.d. –, la atmosfera primei jumătăți a unui secol care, în ciuda tulburărilor și ororilor sale, i-a permis să devină creator de forță.
Evident, a fost însă și un secol ale cărui practici și idei le-a respins adesea, în mai multe feluri și în mai multe situații. Nu e nevoie să amintim decât un mic comentariu despre educația academică primită în instituția supremă de la Paris: „Nu sunt ingrat față de Conservatorul în care am cunoscut maeștri admirabili și prieteni fermecători. Dar, când sunt rugat să spun cu exactitate când l-am terminat, nu știu ce să răspund, pentru că mereu mi s-a părut, cel puțin în suflet, că am părăsit Conservatorul chiar în ziua în care am intrat în el!”
Inamic al vitezei, care nu ucide virtuozitatea, ci muzica, cum susținea mereu, și chiar inamic al virtuozității care e doar tehnică, inamic al concertului ca „spectacol” al interpretului și inamic al perfecțiunii, George Enescu înțelegea că e ceva putred în unele idealuri ale prezentului și presimțea deja ce e putred în viitor: „Epoca noastră este cea a vedetei ambulante – semn sigur de decadență. Când se acordă interpretului mai mult interes decât autorului, când maniera în care execuți un tril sau reușita unui arpegiu provoacă mai mult entuziasm decât talentul necesar pentru a scrie o sonată sau o operă înseamnă că sfârșitul este aproape: să mi se ierte tonul acesta profetic! Ca să termin cu aceste reflecții amare, voi adăuga câteva cuvinte. Se cere în fiecare seară o sonată perfectă, fără nicio notă falsă, așa cum se cere, în luna februarie, un ciorchine de strugure, fără nicio bobiță stricată. Și într-un caz, și în celălalt, datorăm miracolul frigului artificial. Or, această perfecțiune, care-i pasionează pe atâția oameni, nu mă interesează. În artă important este să vibrezi tu însuți și să-i faci să vibreze și pe ceilalți. Restul este literatură, cum spunea Verlaine.”
Împotriva bricolajului
Iar literatura, cum va spune peste câțiva zeci de ani Eugène Ionesco, înainte de toate un spirit al lui „nu”, interesează dincolo de definiții și chiar dincolo de poveste, funcționând ca artă impură în care se amestecă haotic tot ce avem mai personal. Iată unul dintre adevărurile simple, afirmate în mod repetat în volumul de convorbiri „Între viață și vis”, unde dramaturgul absurdului rămâne, grație propriilor cuvinte, fără aura abstractă care îl însoțește în posteritate. Provocat inteligent de Claude Bonnefoy, visătorul prinde contur și prinde viață, se mișcă parcă și-și povestește cu naturalețe vise, coșmaruri, stări.
Sub semnul „nu”-ului pe care l-a practicat și care l-a consacrat, lunga lui confesiune apărută în volum la Paris în 1996 (la aproape douăzeci de ani după ce au avut loc convorbirile dintre cei doi) se citește ca mărturie a unei căutări profund metafizice pe care autorul încearcă să și-o prezinte în formă temperată: „De ce am scris prima mea piesă? Poate pentru a dovedi că nimic nu are valoare profundă, că nimic nu e viabil, nici literatura, nici teatrul, nici viața, nici valorile”.
Pentru Enescu, muzica era o religie. Pentru Ionesco, literatura nu este o religie, însă este „totul”, dar sfârșește inexorabil într-o generală lipsă de sens. Citindu-l, cu gândul la piesele lui de teatru sau la eseistică, descoperi însă nuanțe aparent contrariante, dacă nu chiar paradoxale, care sigur ar merita mai multă atenție. În lecturile semnificative ale scriitorului Kafka poate sta alături de Dionisie Areopagitul, Borges, de Sf. Ioan al Crucii, ale căror urme se păstrează, desigur ascunse și prelucrate, în teatrul său: „Pentru mine, teatrul trebuie să fie revelația unei evidențe ascunse. Datorită lui, aceste evidențe trebuie să apară ca niște evidențe vii (…) Marele autor de teatru este acela care, chiar când vrea să facă propagandă, trece dincolo de propagandă, dincolo de proiectul său inițial. Crearea unei opere teatrale este ca mersul prin pădure, o explorare, o cucerire, este cucerirea unor realități necunoscute, necunoscute câteodată autorului însuși, în momentul în care-și începe lucrul”.
A citi „Între viață și vis” e ca și cum ai petrece câteva ore în biroul unui scriitor apăsat de marile întrebări ale omului, de povara ideologiilor distructive din istoria secolului său, la care se întoarce des, de greutatea propriei existențe, departe de a oferi răspunsuri coerente și credibile la „marile întrebări”. Conștient că a face literatură a rămas o sublimă inutilitate, dar mistuit de scris, iubitor de crize, căci crizele garantează căutarea, Eugène Ionesco se conturează din răspunsurile la întrebări cu bătaie lungă, la care dă uneori replici surprinzător de scurte. Fie că e vorba despre „Cântăreața cheală”, „Lecția”, „Regele moare”, „Omul cu valize”, „Scaunele”, „Victimele datoriei”, „Însinguratul” (singurul său roman), fie că discută despre forme de totalitarism, fie că abordează noua artă americană spre care privește cu interes, fie că își amintește scene din copilărie și din viața de școlar, o face în spiritul unei sincerități care nu prea seamănă cu cea enesciană, o sinceritate în care „gravitatea, seriozitatea sunt și ele forme ale umorului”, ca să cităm cuvintele cu care se și încheie – deloc întâmplător, se înțelege – cartea.
Și nu numai Enescu se temea de o anumită virtuozitate și de un anumit academism. Este o temere pe care și Ionescu o va împărtăși câteva decenii mai târziu, temere pe care o găsim exprimată aici fără echivoc: „Când literatura se academizează, când oamenii de litere devin mandarini, când literatura se privește pe sine și nu mai privește în jurul ei, când lucrurile se înțepenesc, atunci survine moartea. Evident, există astăzi o întreagă parte a literaturii cu privirile îndreptate doar asupra propriei tehnici! Totul devine atunci bricolaj”.
Două incursiuni scurte în biroul lui Ionesco și în destinul lui Enescu, în două cărți ce oferă mult mai multe experiențe și, deși pun o mulțime de întrebări, reușesc să traseze, fără însă a simplifica, conturul a doi revoltați, a doi însingurați, cu luptele lor, într-un timp ale cărui preferințe de multe ori le-au negat, dar un timp în care au lăsat urme de neșters. Două figuri despre care știm totul, dar nu știm nimic, căci suntem, printre altele, exact sclavii vitezei, inamicul de-o viață al lui Enescu.
Print