Este actriță la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Anul trecut a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Thea Elvsted din spectacolul „Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, în regia lui Andrei Șerban. Iar anul acesta, pe 19 martie, când s-au decernat premiile artistice ale Teatrului Maghiar din Cluj, alături de echipa cu care a lucrat la spectacolul „Ruins True Refuge”, în regia lui Tompa Gabor, a primit Premiul itinerant Bánffy Miklós. Enikő Györgyjakab poate fi văzută în această stagiune, pe lângă spectacolele din Teatrul Maghiar de Stat, și pe scena Teatrului Național din Cluj, în Rosalinda din „Cum vă place”, în regia lui Peter Uray, care a avut premiera de curând. Pe Enikő Györgyjakab am cunoscut-o la Academia Itinerantă „Andrei Șerban”, de la Mogoșoaia, unde mi-o amintesc într-un minunat Marc Antoniu din „Iulius Cezar”… O discuție despre teatru și despre căutări personale, într-o dimineață însorită la o cafea într-o piață din Cluj. Din dialog lipsește doar sunetul clopotului…
Aseară, alături de colegii tăi din „Ruins True Refuge” ai primit premiul Premiul itinerant Bánffy Miklós… Anul trecut ai luat premiul UNITER, pentru rolul din „Hedda Gabler”… Sunt importante premiile pentru un actor?
Sunt foarte importante, pentru că înseamnă o confirmare. Nu știu exact în ce sens, dar cumva îți dau un fel de liniște. De fapt, când am primit premiul UNITER deja eram liniștită… Au fost câțiva ani în care, ca tânăr actor, visam sau mă uitam la ceilalți actori care aveau premiu UNITER și-mi spuneam că ești recunoscut numai după ce primești acest premiu. Apoi, la un moment dat, parcă nu mai conta așa de mult. Și când n-a mai contat și când eram deja liniștită, atunci l-am primit. Cam așa se întâmplă în viața mea. De-abia când pot să renunț, atunci vin lucrurile spre mine.
Dar de ce aveai nevoie de o confirmare, de ce erai neliniștită?
Cred că așa e cu fiecare actor tânăr. Fiecare așteaptă să fie recunoscut, să-i spună cineva, care știe mai mult despre teatru, că e bine sau nu e bine ceea ce face. Dar cumva ăsta nu e un lucru bun… Cred că lucrul bun e atunci când îți dai seama că tu cauți în tine ceva. Iar asta e dincolo de premii și de personalitățile cu care lucrezi. Cu cine lucrezi e important, dar contează ce calitate are această întâlnire… Nu cred că e important dacă te întâlnești cu „un nume mare” cu care nu se întâmplă o Întâlnire adevărată. Iar premiul este important mai degrabă din afară. Acum nu mai cred că se poate să-ți dea cu adevărat liniștea. Așa cum am zis, și eu am găsit-o înainte să-l primesc. Iar premiul UNITER a venit așa, ca un cadou… Cât despre premiul Bánffy Miklós de ieri, consider că e foarte important din punct de vedere al teatrului și al felului cum s-a schimbat el în ultimii nouă ani, de când sunt eu aici. Până acum mi s-a părut că în Teatrul Maghiar a fost foarte important să fie recunoscut un actor sau o prestație. Într-un fel parcă nu era atât de important să știm că trebuie să lucrăm împreună, în grup. Iar acum, am primit premiul toți trei, toată echipa, și cumva ni s-a confirmat că e foarte important să fim o echipă și să avem atenție unul la celălalt. Mi s-a părut că acest premiu înseamnă o schimbare în filosofia teatrului. Acum șapte ani parcă nu era așa, sau poate nu eram eu deschisă să observ…
Tu cum ai ajuns în trupa de la Cluj?
Am terminat Facultatea de Actorie aici, în Cluj, și după aia Tompa Gabor mi-a oferit un contract. Dar mi-aduc aminte că eram cu toții foarte stresați când am terminat facultatea. Pentru că nu exista alternativă. Era foarte important să ajungi într-un loc bun precum Cluj sau Sf. Gheorghe… Pentru actorii maghiar astea erau cele mai bune locuri. Altfel puteam ajunge într-un oraș mic, unde există posibilitatea să te închizi foarte mult și să te pierzi. Clujul părea ceva de neatins. Iar eu nici nu visam… Când m-a sunat Tompa Gabor și mi-a zis că vrea să rămân, am fost foarte fericită. Dar n-a fost ușor din primul moment. Eram foarte tânără, iar în primul an cred că am făcut un singur rol. De-abia după doi ani, când Gabor m-a distribuit în „Vinerea lungă” au început să se lege lucrurile.
Am o foarte mare dorință de a înțelege ce se întâmplă în mine, în lume, care e rostul meu, de ce se întâmplă tot ce se întâmplă. De-asta m-am dus și la filosofie. Poate că poți cunoaște lumea și prin alte căi, dar actoria oferă foarte multe posibilități de a cunoaște – și pe tine, și pe ceilalți. Iar eu asta vreau.
De ce te-ai apucat să faci teatru?
Nu știu foarte clar. Știu că n-a fost deloc un vis din copilărie… Sau poate că era undeva, într-un colț al creierului meu. Dar mi se părea în perioada aia în Sf. Gheorghe că artiștii, actorii, nu pot să ducă o viață personală normală, din cauza teatrului. Poate că acea perioadă era mai neliniștită, actorii beau foarte mult, nu dormeau noaptea. Erau prea boemi pentru mine. Și atunci exista în mine acest paradox și această luptă. Voiam și în același timp nu voiam… Când aveam 18 ani mi-am zis că nu vreau să fiu actriță dacă nu pot să am o viață personală normală, deși nu știam exact nici ce înseamnă să fii actor și nici ce înseamnă o viață personală normală… Așa că am început Facultatea de Filosofie și am făcut doi ani. După primul an, însă, mi-am dat seama că nu e pentru mine, pentru că e prea teoretic și nu prea pot să mă manifest. Corpul meu parcă nu putea să participe. Dar am avut nevoie de un an în care să se cristalizeze în mine ideea că vreau să fac actorie și că ăsta este drumul meu.
Și ce anume îți dă actoria? În ce fel te împlinește?
Am o foarte mare dorință de a înțelege ce se întâmplă în mine, în lume, care e rostul meu, de ce se întâmplă tot ce se întâmplă. De-asta m-am dus și la filosofie. Poate că poți cunoaște lumea și prin alte căi, dar actoria oferă foarte multe posibilități de a cunoaște – și pe tine, și pe ceilalți. Iar eu asta vreau.
Atunci când am lucrat cu Andrei Șerban a fost o revelație. Pe urmă, când am lucrat cu Purcărete, parcă mergeam în contrasens… Au fost experiențe atât de diferite, încât nu pot decât să fiu recunoscătoare că am întâlnit ambele direcții.
Și ce-ai înțeles despre tine și despre lume?
Parcă m-am îmblânzit, parcă nu eram compatibilă cu lumea înainte… Aveam multă energie, dar comunicarea cu oamenii era o mare problemă pentru mine. Simt că eu am învățat foarte mult prin roluri, prin simplul fapt că trebuie să-ți schimbi punctul de vedere. Pentru că într-un rol sau într-un spectacol nu se poate să nu intervină o schimbare. La un moment dat, nu mai gândești tu, personajul gândește, iar tu îți asimilezi ce gândește personajul. Există momente, în timp ce lucrez, când pot să văd lucrurile din punctul de vedere al personajului și asta e foarte important. Pentru că mi-am dat seama că în viața mea civilă de foarte multe ori nu fac decât să lupt pentru opinia mea. Ceea ce e un lucru rău. Și, când am observat asta, am încercat să reduc momentele când lupt pentru opinia mea și să ascult mai mult ce spune celălalt. Cred că în asta m-a ajutat foarte mult teatrul și am devenit mai curioasă, mai atentă și mai sensibilă.
În acest timp, care a fost momentul sau întâlnirea care te-a marcat sau ți-a folosit cel mai mult?
Întâlnirea mea cu Peter Uray, care a fost una majoră, pentru că a fost și o întâlnire personală… Acum deja pot să vorbesc despre asta, pentru că a rămas numai relația în teatru. Până acum nu puteam vorbi pentru că eram prea mult implicată emoțional. Dar știu că e o întâlnire foarte importantă pentru mine, pentru că atunci s-a adâncit legătura cu teatrul. Peter e foarte pasionat de teatru și la el am văzut cum poți și ce înseamnă să te dăruiești… Apoi, cu fiecare regizor cu care am lucrat la Teatrul Maghiar a fost încă un strat. N-aș vrea neapărat să spun nume… Pentru că atunci când am lucrat cu Andrei Șerban a fost o revelație. Pe urmă, când am lucrat cu Purcărete, parcă mergeam în contrasens… Au fost experiențe atât de diferite, încât nu pot decât să fiu recunoscătoare că am întâlnit ambele direcții. Într-adevăr, întâlnirea cu Andrei Șerban m-a marcat, pentru că am învățat enorm, dar n-aș vrea să spun că numai de la el, pentru că am învățat și de la Tompa Gabor și de la toți.
Sigur, dar întâlnirea cu Andrei Șerban a însemnat și atelierul de la Mogoșoaia, unde ne-am întâlnit și am lucrat împreună la „Iulius Cezar”…
Da, la Andrei îmi place că se simte cât de pasionat e, iar când ești cu el poți să te rupi de orice și să faci numai teatru… Iar ce s-a întâmplat la Mogoșoaia a fost o experiență extrem de importantă din foarte multe puncte de vedere. Și umană, și profesională. Ceea ce am experimentat acolo s-a legat foarte bine de ceea ce am experimentat înainte în teatrul de mișcare. În teatrul de mișcare nu intri la repetiție fără să te pregătești fizic și fără să te liniștești. Nu poți veni așa, direct de pe stradă… La Mogoșoaia au fost foarte importante și exercițiile de concentrare, și felul cum am abordat Shakespeare, extrem de concentrat. Și cum i-a inspirat pe oameni, cum a cerut ceva ce eu am crezut că nu e posibil… Și chiar din ritmul ăsta extraordinar s-a întâmplat ceva extraordinar.
Spuneai de concentrarea dinainte de a intra în repetiție sau pe scenă. Ți-e frică pe scenă?
Da, câteodată îmi este și nu e bine. Pentru că atunci când nu sunt liniștită nu sunt suficient de atentă la ceea ce fac și nu pot să las lucrurile să se întâmple. Energiile se zbat și nu e bine deloc când mi-e frică și când sunt agitată. De fapt, nu știu de ce mi-e frică… Oare de ce ne e frică? Cred că, de fapt, tuturor ne e frică pentru că intrăm în necunoscut. Nu e la fel și în viața reală? (Deși eu cred că și teatrul e viață reală…).
Când te simți mai bine? La repetiții sau la spectacol?
Îmi place când spectacolul seamănă cu o repetiție, în sensul că pot să descopăr lucruri noi prin însuși evenimentul spectacolului. Nu-mi place când la spectacol reproduc pur și simplu repetiția. Dar când se deschid uși în timpul spectacolului, atunci e extraordinar. În timpul repetițiilor e normal ca aceste uși să se deschidă, că altfel nu văd sensul. Important e să găsim ceva acolo, nu doar să construim o scenă pentru un text… Un text e o enigmă în care intrăm și începem să descoperim ce e înăuntru. Și când găsim ceva ce nu știam înainte, atunci a reușit repetiția. Și la spectacol, și la repetiții sunt lucruri care-mi sunt foarte dragi și pentru care merită să fac teatru.
Și pentru cine faci teatru?
Pentru mine. N-aș vrea să se înțeleagă că sunt egoistă. Cu siguranță sunt și încerc să nu fiu. Știu că e importantă întâlnirea cu partenerul, dar până la urmă totul e o căutare personală, în care eu încerc să dau un răspuns la o întrebare pe care nici n-o știu. Deci este pentru mine! Nu pot să zic că eu fac teatru pentru public. Mă bucur dacă publicul se bucură, e foarte bine dacă prin ceea ce facem noi are revelații, dar pentru mine esențială este căutarea.
Nu pot să zic că eu fac teatru pentru public. Mă bucur dacă publicul se bucură, e foarte bine dacă prin ceea ce facem noi are revelații, dar pentru mine esențială este căutarea.
Cum e publicul Teatrului Maghiar?
Sunt mai multe tipuri de public, avem un strat din care fac parte mai mult studenții, oameni mai deschiși, care sunt dispuși să vadă diverse tipuri de spectacol, chiar dacă, poate, nu le plac… Și este un strat mult mai închis și care după titlul spectacolului decide dacă trebuie văzut sau nu. Există un public care nu acceptă decât ce-i place lui, care nu e dispus să încerce… De exemplu, acest spectacol „Ruins True Refuge” e teatru dans, dar, pentru că e Beckett, e foarte sec. Deci nu e un teatru dans în care vezi tango și mișcări frumoase care să te emoționeze. Tema este moartea… Și avem foarte puțin public la acest spectacol și puțini oameni pot să digere acest tip de teatru, pentru că niciodată până acum nu am avut un spectacol în genul ăsta. Cred că e doar începutul unui drum.
De curând, la Naționalul din Cluj ai avut premiera cu spectacolul „Cum vă place”, unde joci Rosalinda. Cât de diferită e energia publicului în Teatrul Maghiar din Cluj și în Teatrul Național din Cluj?
Un bun prieten de-al meu m-a întrebat dacă a fost sala plină și dacă oamenii au stat în picioare la „Cum vă place”. Și i-am zis că da, a fost sala plină și oamenii au stat în picioare. Iar el a spus că asta se întâmplă pentru că publicul român nu a fost învățat să nu-și arate sentimentele. Publicul maghiar nu e așa de darnic. La noi foarte mulți oameni sunt mai raționali și își spun: „la asta nu știu dacă ar trebui să aplaud”. Publicul român e mai darnic. Asta e și bine și rău, pentru că poți să faci un spectacol care să nu fie foarte bun și, totuși, să se aplaude… Deși nu cred că publicul decide dacă ceva e valoros sau nu.
Publicul maghiar nu e așa de darnic. La noi foarte mulți oameni sunt mai raționali și își spun: „la asta nu știu dacă ar trebui să aplaud”. Publicul român e mai darnic. Asta e și bine și rău, pentru că poți să faci un spectacol care să nu fie foarte bun și, totuși, să se aplaude… Deși nu cred că publicul decide dacă ceva e valoros sau nu.
Dar cine decide?
Artistul știe… Eu joc acum într-un spectacol, care e bun, dar e ușor comestibil. E bine făcut, cu un joc actoricesc bun. Însă nu e greu de descifrat. Pur și simplu îți face plăcere să te uiți, dar atât… Iar celălalt exemplu este „Ruins True…” despre care eu cred că e un spectacol bun și câteodată avem 17 spectatori în sală… Nu pot să zic că nu vine publicul pentru că e un spectacol slab, dimpotrivă eu știu că e un spectacol bun. Nu pot să-ți explic de ce și de unde știu.
Și totuși, ce înseamnă pentru tine un spectacol bun?
Cred că un spectacol bun este inteligent făcut din punct de vedere regizoral. Regizorul trebuie să fie sensibil, dar și inteligent. Trebuie să știe ceva ce publicul încă nu știe și asta trebuie să dăruiscă publicului. Nu-mi plac spectacolele superficiale, în care simți că regizorul nu știe prea mult despre viață, despre ce se întâmplă. Poate că are imagini frumoase, dar dacă simt că regizorul nu poate să-mi dăruiască ceva ce până atunci nu am știut, atunci cred că nu e bine. E foarte important ca actorii să fie la locul lor, să nu simt la vreun actor că nu și-a făcut treaba – asta este esențial. Dacă văd pe scenă un actor într-un rol care nu e șlefuit sau care nu știe de ce este acolo sau nu e parte a acelei lumi ce s-a creat, pentru mine asta e o foarte mare problemă. Și apoi, cred că e vorba și de o întâlnire, ceva divin, îngerul să fie acolo…
Care e relația ideală cu un regizor?
Este foarte important ca regizorul să fie atent la toți cu care lucrează. Ca actorii să nu trebuiască să ridice mâna să spună „Și eu sunt aici!”. Când un actor încearcă să se evidențieze în defavoarea celorlalți cred că e un lucru umilitor. Îmi place când un regizor e foarte calm și poate să fie atent la toate. Să fie sensibil la ceea ce primește de la actori și de la toată echipa. Dar să aibă și ideile lui. Să existe acest schimb prmanent „Îți dau – îmi dai” și din asta să gătim ceva bun. Pentru că, dacă rămâne închis în creierul lui, cred că nu poate fi sensibil la impulsurile pe care le primește de la actori. Și să știe că lucrează cu oameni, nu cu păpuși, nu cu roboți, să poată să facă față unor conflicte care neapărat apar.
Teatrul Maghiar e un teatrul al comunității, al orașului, al cetății?
Cred că este un teatru și atât! Și cred că asta e bine. Cumva, în teatru căutăm ceva ce e dincolo de granițele astea, ceva mai universal, care poate să aibă valoare și la București, și pe alt continent. Nu pot să zic că atingi asta cu fiecare spectacol… dar e important că se nasc câteodată spectacole care ating ceva universal.
Este foarte important ca regizorul să fie atent la toți cu care lucrează. Ca actorii să nu trebuiască să ridice mâna să spună „Și eu sunt aici!”. Când un actor încearcă să se evidențieze în defavoarea celorlalți cred că e un lucru umilitor. Îmi place când un regizor e foarte calm și poate să fie atent la toate. Să fie sensibil la ceea ce primește de la actori și de la toată echipa. Dar să aibă și ideile lui. Să existe acest schimb prmanent „Îți dau – îmi dai” și din asta să gătim ceva bun. Pentru că, dacă rămâne închis în creierul lui, cred că nu poate fi sensibil la impulsurile pe care le primește de la actori. Și să știe că lucrează cu oameni, nu cu păpuși, nu cu roboți, să poată să facă față unor conflicte care neapărat apar.
Povestește-mi un moment puternic pe care l-ai trăit în teatru!
Acum, în decembrie, am intrat într-un spectacol, se cheamă „Dantelă”, un text foarte frumos, e proză, dar parcă ar fi un poem… Și în acest spectacol este o femeie matură ce-și aduce aminte de copilăria ei care era foarte grea. E un spectacol foarte inteligent, dar și foarte emoționant. Și este situat într-o zonă de sat care mi-e foarte aproape. Personajele din acest spectacol parcă-mi sunt rude. La prima reprezentație când am jucat eu, am simțit că am intrat în viața mea cu spectacolul ăsta. Nu am putut să mă opresc din plâns în timpul aplauzelor. Spectacolul se sfârșește cu o poveste – fata povestește cum i-a murit bunica și a rămas singură și parcă toată viața mea s-ar fi comprimat într-un minut, la sfârșitul spectacolului. Cumva atunci am înțeles că în viața mea civilă mi-e teamă de singurătate. Asta îmi place, de fapt, în teatru și de-asta spun că fac teatru pentru mine. Pentru felul cum teatrul dă explicații pentru viața mea și mă ajută să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
Foto Istvan Biro și Nicu Cherciu
Print