Au trecut cinci ani. Mersul vieţii şi-a văzut de drum, timpul nu s-a oprit din loc, Soarele a continuat să răsară şi să apună indiferent. Fiecare ne-am trezit şi am început să uităm. Igiena memoriei este imbatabilă şi cât se poate de sterilă. Spiritul de conservare diminuează durerea sufletească până la anulare. Doar amintirea întreţinută şi primenită cu grijă ne poate naşte două lacrimi timide în ochi. Cu sfială, cu jenă la început, le las să îmi curgă, atunci când realizez că azi, 14 septembrie, se împlinesc cinci ani. Apoi îmi e ruşine că mi-am dat voie să mă vindec şi am uitat pentru un timp că îmi este dor. Şi cât de dor îmi este, de fapt!
Plâng încet cât să nu deranjez pe nimeni. Sunt în Teatrul Mic, iar pe birou, pe cotorul unui dosar citesc cu majuscule „Maestrul şi Margareta”, pe altul „Richard III”, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Astă seară stau acasă”, „Să îmbrăcăm pe cei goi”, „Lolita”, „Alex şi Moris”… Prin ce tertipuri ieftine obişnuinţa mi-a pus vălul ignoranţei pe ochi şi m-a făcut să privesc cu ochi indiferenţi, nu ştiu. Dar mi s-a întâmplat, iar acum sunt vinovată de a fi pus în raft, la rând cu oricare alte mape, alfabetic, urma unui miracol. Uitarea m-a speriat. Dacă mi s-a întâmplat mie înseamnă că şi alţii păţesc la fel.
Am deschis repede laptopul, am ascultat muzică, m-am uitat la poze, la interviuri, filme şi spectacole înregistrate. Încercam să recuperez zilele, săptămânile, lunile de uitare. Mi s-a făcut dor şi vinovăţia s-a transformat în nostalgie. L-am cunoscut pe Ştefan Iordache pe scenă şi în filme. Am avut onoarea să îl aplaud şi norocul de a-i fi spectator. Odată ce i-am auzit vocea forjată în fum de tutun, am ştiut că oricât de perfidă este uitarea noastră cea de toate zilele, îmi va fi imposbil să şterg amintirea celei mai personale vibraţii pe care a produs-o în sufletul meu rostirea unui actor pe scenă. Ochii lui expresivi ascunşi ca o comoară de preţ sub fruntea mâzgălită cu riduri nu mă vor lăsa niciodată să uit ce înseamnă privirea vie, a actorului, care străluceşte până în ultimul rând. Aşa că, doamnă uitare, ai câştigat o mână chioară la masa de joc. În fiecare an pe 14 septembrie, indiferent dacă vor fi trecut cinci sau zece sau cincizeci de ani, eu voi avea lacrimi în ochi, pentru că a existat un actor – Ştefan Iordache.
Citeam în cronici vechi aprecieri care se întreceau în atribute, metafore şi comparaţii. Cum să explici ce e de neexplicat? Cum să faci stop-cadru şi să fotografiezi în pagină aripa de înger? Un sentiment general valabil în rândul publicului, dar atât de personal pentru fiecare spectator în parte. Nu pot şti de ce a fost atât de special pentru mine. La intersecţia de negăsit cu niciun GPS, pe nicio hartă, dintre talent, devotament, muncă, respect pentru profesie, noroc şi conştiinciozitate, colţ cu misterul şi vis-a-vis de geniu, a stat un om care a ales să fie actor şi să existe în teatru şi film. Prin ele va continua să o facă mult după ce vor fi trecut aceşti, cinci, zece sau cincizeci de ani.
Oricât de efemeră ar fi secunda de graţie pe care ţi-o oferă scena, amintirea unor roluri nu se lasă ştearsă de niciun solvent. Oricât de artifial ar fi celuloidul pe care este fixat un film, oricât de pregătit este un cadru, de filtrat prin lentila aparatului, amintirea unui zâmbet larg şi complice pe chipul unui domn şarmant cu pălărie cu boruri largi e cel mai autentic suvenir. Cred că aici e diferenţa între un mare actor şi un actor bun. Unul te bucură cu un rol o viaţă întreagă, iar celălalt o singură seară. Nu are rost să spun cât de mare este Ştefan Iordache. Nu îi plăceau clasamentele, apelativul de „maestru” şi premiile. Copilul din Rahova, ajuns pe cele mai mari scene ale lumii, aplaudat şi iubit, revenea din când în când în mahala pentru a nu uita de unde a plecat. Şi eu tocmai pe el era să-l uit.
Acum că a trecut spaima şi sentimentul de vinovăţie, am înţeles că nu o voi face niciodată. Prin rolurie sale, amintirea lui a devenit o parte din mine. Chiar dacă uitarea, specialistă în manipulare, precum e, ne joacă feste, sufletul are nevoie doar de un punct de sprijin pentru a răsturna lumea. Aşa cum am avut eu nevoie de o dată din calendar.
Au trecut cinci ani, urmele lui s-au şters de pe scândura scenelor şi din oglinzile de la cabine. Amintirea sa, însă, bine drămuită în spatele a mii de ochi ce l-au văzut în teatru şi film, e un tezaur ce nu se măsoară în kilograme de aur sau conturi cu multe zerouri. Are valoare pentru noi, cei care era să uităm, dar nu o putem face niciodată.
Va multumesc pentru acest articol.
O lacrima impartita cu cei care il poarta in suflet pe STEFAN IORDACHE cat vor trai.
Vorbiti de spectacole inregistrate… spuneti-mi, va rog, unde as putea gasi un astfel de spectacol cu Stefan Iordache la Teatrul Mic si ma refer la piesele “Maestrul şi Margareta”, „Richard III”, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Să îmbrăcăm pe cei goi” – mai ales. Le-am vazut cu multi ani in urma si mi-ar placea foarte mult sa revad macar unul dintre ele.