Eu am nevoie de Teatru la Piteşti!

M-am născut în Piteşti. Nu ştiu de ce, dar cred că locul şi timpul în care trăieşti nu sunt întâmplătoare. Mai cred că nu întâmplător am ales teatrul ca profesie. Sau, poate, el m-a ales pe mine. Mai cred şi în loialitate şi în omenie şi în profesionalism; şi că nu ai voie să uiţi pe unde ai trecut, oamenii pe care i-ai cunoscut şi că, măcar din când în când, e nevoie să priveşti înapoi cu luciditate.

Timp de patru ani, în timpul liceului, Teatrul „Al. Davila” din Piteşti era locul în care fugeam după orele de şcoală. La început cu teamă şi mirare, apoi cu entuziasm, cu drag şi emoţie, am stat la multe repetiţii, la toate reprezentaţiile – în sală sau în culise, la cabine – şi am văzut, şi de câte treizeci de ori, acelaşi spectacol. Sala acestui teatru e sinonimă cu adolescenţa mea. Şi chiar dacă astăzi nu mai sunt copila cu ochelari care ocupa locul A10 din primul rând, nu înseamnă că am uitat. Port în continuare ochelari şi îmi amintesc cu drag orele petrecute acolo.

Şi pentru toate întâlnirile frumoase oferite de actorii acestui teatru acelui copil timid, scriu astăzi cu litere mari: EU AM NEVOIE DE TEATRU ÎN PITEŞTI! Este răpunsul meu la întrebarea care a fost motto-ul Protestului care a avut loc în Piteşti. În spatele unei pancarte, douăzeci de actori ai Teatrului „Al. Davila” din Piteşti au pornit spre Consiliulul Judeţean Argeş pentru a-şi cere dreptul de a face teatru. Pe pancartă era scrisă o întrebare simplă: „Cine are nevoie de Teatru?”. Iar dacă am fi trăit în cea mai bună dintre lumile posibile, pe parcursul distanţei dintre teatru şi Consiliul Judeţean, ar fi trebuit să se alăture grupului orice persoană care pretinde că îi pasă de viitorul copiilor săi. „Un popor fără istorie este un popor mort”. La fel şi unul fără cultură. Efectele actului de cultură nu sunt imediate, iar ciferele în care sunt cuantificate au prea puţine în comun cu importanţa lor în timp. A fi trist să trăim într-un timp şi într-un loc în care cultura e sinonimă doar cu entetainmentul. În care ne strângem cu mic cu mare la Ziua Berii şi pretindem că micii cu muştar sunt un act cultural. În care dans nu mai înseamnă balet, ci doar hore şi sârbe, selfiurile sunt pe post de picturi în ulei, iar teatrul e înlocuit cu varietăţi comice.

Oraşul meu natal nu e departe de acest punct critic. Actorii care au protstat astăzi nu au făcut-o nici de dragul senzaţionalului, nici din orgoliu, nici din frustrare. Gestul lor e cât se poate de legitim: vrem să fim actori, să jucăm teatru pe scena teatrului. Atât. În primă fază. Minimul de bun simţ administrativ. Teatrul „Al Davila” din Piteşti este fericitul posesor a cinci secţii: Drama, Revistă, Copii şi Tineret, Cor şi Fanfară. La tot acest mix eterogen care amestecă struţi cu cămile, se dorea ataşarea grabnică a unui al şaselea membru de vază: dansuri populare – folclor. Ce familie mare şi fericită! Fără niciun dispreţ sau lipsă de respect pentru nici pentru cor, nici pentru fanfară, nici pentru folclor, dar… ce caută neamţul în Bulgaria? Teatrul nu trebuie pedepsit pentru lipsa de săli corespunzătoare în admirabilul nostru judeţ Argeş.

Teatru, oricât de sincretism al artelor ar fi el, nu trebuie transformat într-o găleată în care se aruncă de-a valma bune şi rele, măsele stricate, specii pe cale de dispariţie şi animale călcate de maşini pe autostradă. Când să mai fie timp, să nu mai zic de bani, pentru producţii de spectacole între două repetiţii ale fanfarei şi trei deplasări la Băbana, Măniceşti, Piscani ale ansamblului de dansuri şi folclor? Vineri la sala mare Obiceiuri şi tradiţii în spectacolul „Dorul curge de la munte” şi sâmbătă, la matineu, Shakespeare la Sala Studio. E suficient că repertoriul teatrului îi pune laolaltă pe Kiriţescu, Moliere şi Gogol cu la fel de celebrii Dinu Grigorescu sau Dan Ioan Panţoiu. Calitatea spectacolelor este un alt punct nevralgic.

Actorii care semnează Protestul încep printr-o succintă şi surprinzător de obiectivă auto-evaluare: „(…) constatând continua degradare şi deprofesionalizare a instituţiei(…)”. Teatrul „Al Davila” e locul unde multe speranţe artistice au fost îngropate sistematic. Resemnarea este singura şansă de împăcare cu sine a posesorilor de talent irosit la Piteşti. Iar întrebarea „Ce ar fi fost dacă…” e tatuată pe timpanul fiecăruia. Şi iată că într-o zi, artiştii aceia cuminţi şi docili sau ieşit din teatru cu o pancartă pe care au scris cea mai pertinentă întrebare. Au ales să nu mai pună liniştiţi capul pe pernă, cu gândul la salariul derizoriu de luna viitoare. Şi-au amintit că sunt actori. Nu pot decât să mă bucur pentru această trezire odată cu primăvara lui 2015.

Sper ca promisiunile primite de la mai-marii diriguitori să nu rămână doar o cârpă udă peste un foc de paie. Sper ca această plimbare să nu rămână un strigăt de ajutor pe două picioare şi să se transforme într-o solidaritate reală, vocală şi plină nu doar de bune intenţii şi indignare. E nevoie de răbdare, tact şi o lungă privire în oglindă. Mai ales a celor care conduc această instituţie după gust propriu şi instinct.

Eu nu pot decât să îmi doresc să intru din nou cu drag în teatrul din oraşul meu, nu doar pentru a mă întâlni cu oameni dragi, nu doar de dragul amintirilor din adolescenţă; pentru a apluada nu truda şi sacrificiul ci profesionalismul şi peformanţa. Eu am nevoie de Teatru la Piteşti!