M-am născut acum 26 de ani. Mi s-a spus că era o vreme atât de cumplită, încât am hotărât ca asta să rămână prima amintire din viața mea. ,,Era martie şi erau troiene de zăpadă.” Acum 26 de ani, din aceeași zăpadă s-a născut Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în 1993, când nici eu, nici el nu știam ce o să găsim când o să coborâm în mijlocul oamenilor. De mine nu-mi aduc aminte să se fi speriat cineva, în schimb, când au venit la el, la festival…, străinii umblau cu usturoi în buzunare de teama vampirilor. E adevărat, era un martie teribil, pe străzi rătăceau în muzică de fanfară sute de siluete deghizate, o intrare în scenă cu atât mai provocatoare. Dar nimic nu era înfricoșător. Circ, dans contemporan, teatru, film, performance, muzică, o mare, mare petrecere dată în cinstea noastră. Am auzit că au fost mulți oameni, veniți din toate colțurile lumii. Eu n-am putut să ajung. Abia mă născusem și afară ningea. Dar iată-ne împreună acum, după atâta timp, copiii teribili ajunși mari, născuți sub semnul frumosului, din dragoste de artă.
După 26 de ani, același martie mi-a spus că undeva în lumea asta există un om cu o poveste unică. Un anume Pippo Delbono, cel care atacă și tăcerea, și strigătul. Un om care scrie durerea în cuvinte, un om căruia îi e frică de tot ceea ce nu e veșnic. Care surprinde tăcut și trist întregul spectacol uman. M-am gândit că povestea lui ar putea fi, poate, una adevărată. Și m-am gândit să o traduc, să las să se așeze limbă pe limbă și să se nască o nouă poveste. Iar franceza a sunat, pentru prima dată, mai dureros ca niciodată, fiindcă am deschis cartea la întâmplare și am citit: ,,În teatru adevărul e atunci când actorul reușește să facă o mișcare, să spună un cuvânt ca și cum ar face asta pentru prima și ultima oară în viața lui. Ca și cum anumite lucruri s-ar naște și ar muri în acel moment. Și tu, ca spectator, ai impresia că vezi o mișcare care este făcută doar pentru tine.” Și atunci am știut că povesta este adevărată, că povestea a fost scrisă pentru mine.
,,Dăruirea de sine” s-a născut în mine în luna martie 2019, cu o întârziere de 26 de ani. Atunci l-am cunoscut pe Pippo și am încercat să-i înțeleg tăcerile, pe care ar fi trebuit să i le respect neînțelegându-le. În cele aproximativ 80 de pagini, care au luat ușor, ușor forma nopților și a neliniștii, am descoperit cum adevărul poate să însemne moarte, revoltă, război. Boală. Angoasă. Și bucurie. Adevărul, pentru Pippo, în acest noroi fără nuferi, poate însemna și bucurie, care, cu forțele ei nebănuite, reușește întotdeauna să slăbească nodurile durerii. Atât de firesc, cum după iarnă vine întotdeauna primăvara, fiindcă nimeni n-a pomenit vreodată o iarnă după care să nu vină primăvara. Cum nimeni n-a pomenit vreodată o durere după care să nu vină și bucuria. Măcar un pic.
Fie că vorbește despre teatru, despre actori, despre Bobò, Gianluca sau Nelson, cei trei analfabeți alături de care colindă lumea, Pippo se povestește, de fapt, pe sine. Povestește lumea pe care a adunat-o în jurul lui și viața pe care a cunoscut-o sub cele mai contrastante aspecte, de la episoadele cutremurătoare de angoasă până la bucuria reîntâlnirii unui prieten drag, fie el și pe patul de moarte. Pippo ne învață cum să îngenunchem în fața a ceea ce nu putem înțelege cu niciun chip. Pippo ne învață cum trebuie să așteptăm fără să așteptăm nimic. Să iubim fără să judecăm. Să ne asumăm și să povestim. Iar eu vreau să vă povestesc.
Joi, 20 mai 2019, 14:30, librăria Habitus din Sibiu, conferință, George Banu în dialog cu Pippo Delbono. Atunci m-am așezat pentru prima oară în fața lui Pippo. Știam că noi doi mai petrecuserăm împreună atâtea nopți, traducând în doze mici și greu digerabile niște gânduri care îl apăsau pe el și pe care le sufeream eu, dar acum eram aici, în față, cât mai în față, cât mai aproape. O doamnă îmi întinde o pereche de căști ca să ascult traducerea conferinței, refuz. El intră, se așază, îmi doresc să-i spun cât de fericită sunt că îl întâlnesc. Se îndreaptă, ne privește și răspunde cum e să trăiești pe jumătate, ce înseamnă să continui să faci artă când pierzi un prieten, când pierzi iubirea sub cea mai simplă și mai sinceră formă a ei: „Bobò a făcut ceva ce doar el putea face. Era un frate, un tată, un bunic, un fiu, era un pic din tot. Am încercat în Bucuria să redau sufletul lui. El este aici, trăiește încă, prin memoria, prin viața sa. Spectacolul începe după dispariția lui. Este o bucurie în care se amestecă elemente. Absența sa a devenit o prezență foarte puternică, iar în teatru te confrunți cu cei vii și cu cei morți. Este o înmormântare cu elemente de bucurie, în care simțim prezența lui Bobò.” Și atunci mi-am dorit să-i spun cât de tristă sunt că l-am întâlnit. Bobò, micuțul prieten surdomut pe care l-a salvat după aproximativ 40 de ani dintr-un azil psihiatric, nu mai era. Și toată suferința acestei pierderi s-a vărsat în sală. Eu eram cel mai aproape, mie mi s-a suit în gât, mi s-a strâns în colțul ochilor și am ascultat cum, a doua oară, franceza a sunat mai trist ca niciodată. Apoi, fără nicio inflexiune în voce, ne-a vorbit despre refugiați, despre ziduri, despre fascism și distrugere, despre egoism și boală, despre cum le facem rău celorlalți, chiar și atunci când nu vrem. La final m-am ridicat, mi-am netezit rochia și am ieșit din sală cu o durere îngrozitoare de cap, care-mi răspundea în suflet.
Îmi era atât de frică de ,,Bucuria” lui Pippo. Mă temeam că o să aibă prea multă forță, că o să apese niște butoane mult prea dureroase, că o să spună chiar adevărul. Că bucuria lui o să fie tristă. În acest spectacol, care a reînviat din moartea lui Bobò, am simțit că nimeni nu minte, chiar dacă costumele atât de vii încercau să-i trădeze pe actori. Am simțit că s-a făcut un transfer de emoție unu la unu, că toată suferința din acel strigăt de durere, din ,,Maledetta primavera”, din florile care creșteau sau din frunzele moarte a ajuns la mine, la fiecare din sală, fiindcă acest spectacol s-a adresat, înainte de toate, omului din om. Că Pippo, atât de prins în mintea lui, o închisoare unde fiecare gând devine o piedică, înțelege moartea și o dăruiește. Că bucuria ascunde nebunia, disprețul, întunericul. Că bucuria poate fi o înmormântare, un tango, poate fi Gianluca întins pe un morman de haine, toate acele roluri pe care le-ar fi putut îmbrăca dacă nu ar fi vrut să rămână el, cel adevărat, Gianluca ținând un tort în brațe, așezat pe o bancă înconjurată de flori, sărbătorind ziua lui Bobò, așa cum obișnuiau să o facă din când în când, la întâmplare. Bucuria poate fi gânguritul lui Bobò. Poate fi liniștea din urma lui. Poate fi marea noastră, cea întotdeauna mai dreaptă ca uscatul.
Într-un decor care se naște și moare sub ochii noștri, Pippo ne face părtași la tot procesul de creație, fiindcă nu are nimic de ascuns, fiindcă teatrul lui nu se teme de nimic, e impur, așa cum e viața. Iar noi intrăm în el, în jocul luminilor stroboscopice, pe o muzică in crescendo, hipnotizantă, unde personajele de carnaval, ieșite parcă dintr-un film macabru, își arată, la rândul lor, disprețul (,,Fericiți cei din Iad ce nu simt disprețul lumii”). Niște inadaptați care cresc în nebunia lor magnetică, care se ascund în noaptea niciodată destul de întunecată pentru cei disperați, căci lumina dezvăluie rușinea. Și după toată această cursă, o poezie infinită de dragoste și dor, un omagiu adus prietenului care i-a fost alături mai bine de 22 de ani, Pippo se așază și cere puțină lumină în timp ce strigă chicotind ,,siamo contenti… SIAMO CONTENTI!” Și atunci Bobò, cel atât de veșnic, cel din stomacul și amintirile lui Pippo, a intrat în stomacul și amintirile mele.
M-am dus să văd spectacolul și a doua zi. Fără bilet.
Print