Publicarea în anii ’80 a unor biografii ale lui Camille Claudel a reînviat interesul publicului şi al artiştilor faţă de munca şi viaţa acesteia. Sculptoriţă şi graficiană, soră a scriitorului Paul Claudel, Camille a rămas cunoscută mai ales datorită relaţiei sale tumultoase cu Auguste Rodin. Pe când avea doar optsprezece ani, tânăra l-a întâlnit pe deja maturul sculptor şi i-a devenit muză, model, confidentă şi iubită, influenţându-se reciproc în creaţie. După aproape un deceniu şi un avort, povestea de dragoste s-a întrerupt. Unii biografi susţin că această despărţire a cauzat căderea psihică a artistei. Camille şi-a distrus o mare parte dintre lucrări şi o perioadă a trăit izolată în atelierul său. Pe Rodin l-a acuzat că i-a furat ideile creatoare şi că a vrut să o ucidă. Părăsită de iubit şi de familia ce nu era de acord cu cariera ei plastică, a trăit zeci de ani internată într-un azil psihiatric. A murit în ospiciu, iar rămăşiţele-i pământeşti n-au fost revendicate de nimeni.
Biografia sa a inspirat la finele aceloraşi ani ’80 un film cu Isabelle Adjani şi Gérard Depardieu. În 2002, coregraful belgian Marc Bogaerts creează special pentru Festivalul de dans contemporan de la Bilbao şi pentru solista Baletului Regal din Flandra, Esther Cloet, un spectacol inspirat de povestea lui Camille Claudel. Un an mai târziu, un alt artist belgian, Patrick Roegiers, scrie monologul „Eu, Rodin”, în care accentul se mută către povestea sculptorului şi perspectiva acestuia asupra relaţiei. În 2004, cele două creaţii sunt reunite la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu într-o a treia, sincretică, de teatru poetic-dans, în regia lui Mihai Măniuţiu. Textul – tradus de Anca Măniuţiu – devine materia primă a personajului Rodin, interpretat de Constantin Chiriac, iar spaţiul – animat de decorurile şi costumele Iulianei Vâlsan – devine cadrul în care va performa Camille, în interpretarea aceleiaşi Esther Cloet. De-a lungul timpului, producţia a fost prezentată nu numai în ţară, ci şi la prestigioase manifestări artistice din Franţa, Canada, Rusia, Polonia, Israel.
Anul acesta a venit iar rândul României să îl includă – ca „spectacol patrimoniu” – în programul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Anii au fost generoşi cu Esther Cloet. Corpul i-a devenit parcă mai feminin, iar elementele de dans contemporan au căpătat pondere în faţa celor de balet clasic. Iar expresivitatea chipului îi evoluează pe parcursul întregii reprezentaţii. De la strigătul mut, glas ce nu se aude în pădurea de microfoane de pe scenă, până la finalul în care vocea îi este recunoscută, dar din ea nu a mai rămas decât un sunet inform, depersonalizat. Între timp, anii de amor cu Rodin i-au modificat fizionomia: de la inocenţa femeii-copil cu care păşeşte prima dată în atelierul sculptorului – până la satisfacţia femeii iubite, de la privirea sălbăticiunii rănite – până la disperarea spiritului pierdut.
Coregrafia lui Bogaerts îi construieşte povestea evolutiv, prin convulsiile dansului, spre deosebire de textul lui Roegiers, care sculptează un Rodin rectiliniu, ca un bloc de piatră inamovibil. Doar la începutul relaţiei are un moment de smerenie: pentru a fi auzit, trebuie să se coboare în genunchi la nivelul iubirii sale. Odată cucerită, însă, muza va deveni simplu model pentru un mulaj în carne vie, sculptat direct pe trupul gol. Iar actul sexual pare un dans tribal al unei „fiinţe cu patru braţe”. De data aceasta, Adam este cel care va muşca din mărul oprit. Eva culege doar resturile. Opera de artă nu e vegetariană. Se hrăneşte cu carne. Iar arta se naşte din viaţă. Ana lui Manole a fost îngropată de vie, doar Pygmalion s-a însurat cu Galateea. Camille se caţără în van pe piedestalul lui Rodin. Sculptorul asistă cinic la tragica ei năruire: „Te iubesc, dar te voi doborî!”
Constantin Chiriac îşi asumă rolul geniului – de neegalat, de neînfrânt, precum un colos de granit implacabil. Transfigurarea pătimaşă a poveştii de dragoste îi revine însă lui Esther Cloet, femeie-violoncel în mâinile unui artist preocupat doar de sine şi de soarta sa. Pare nedrept ca din fascinanta istorie a celei pe care scriitorul şi criticul de artă Octave Mirbeau o considera o „revoltă împotriva naturii: femeia geniu”, timpul nu a mai păstrat decât tumultoasa-i poveste de amor, dar asta e regula jocului. Doar geniul consemnat oficial supravieţuieşte: „Eu, Rodin!”
Print