Eugen Gyemant: Eu cred în puterea teatrului de a acționa în prezent

După „Hamlet”-ul regizat de Vlad Mugur, pe care povestește că l-a văzut de zeci de ori, teatrul a rămas în viața lui Eugen Gyemant, care în ultimii ani a regizat mai multe producții independente, dar a semnat și spectacole ca „A douăsprezecea noapte” la Teatrul de Nord de la Satu Mare sau „Îndoiala” la Teatrul „Maria Filotti” de la Brăila. Tânărul regizor al cărui spectacol „Omul pernă” tocmai s-a reluat la Teatru Act lucrează acum la „Varșovia: ghid turistic”, o producție a Teatrului Evreiesc de Stat, care va avea premiera în noiembrie. De la pasiunea pentru poveste și mecanismele ei, publicul-detectiv, experiențe pozitive la puternica invazie a comercialului și constrângerile impuse tinerilor creatori, adesea victime ale falselor conflicte, dialogul nostru s-a desfășurat la început de stagiune, când încă se fac planuri, privind cu calm spre teatrul și lumea prezentului.

Spectacolul dvs. „Omul pernă” a câștigat recent mai multe premii și acum se reia la Teatru Act. Ce anume v-a interesat la acest text?

Cel mai mult m-a interesat faptul că vorbește despre cum se scrie o poveste sau cum se povestește, adică despre ce fac eu. M-am regăsit în partea asta privitoare la procesul de creație. E un fel de manifest, deși nu are pretenția de a exprima vreo teză, pentru un mod de a crea/povesti. Iar surpriza este în mijlocul procesului. Povestea poate fi oricum, important e să te țină atent și să vrei să vezi ce se întâmplă mai departe. E un fel de tradiție care vine de la David Mamet: poți să scrii orice, important e să scrii în așa fel încât spectatorul să se întrebe tot timpul ce urmează. Iar textul e un fel de demonstrație de virtuozitate în sensul ăsta, contrazicând încontinuu tot ce crezi despre ce se întâmplă în poveste.

Persiflează, spulberă prejudecăți?

Aș zice că e un text foarte viclean, care construiește prejudecăți. De fapt, construiește încontinuu câte o prejudecată despre poveste pentru ca apoi s-o distrugă imediat și să te facă să crezi exact opusul. Concluzia ar fi că s-ar putea să ai surprize, deci să nu-ți faci o părere definitivă…

Dată fiind viclenia despre care vorbiți, ce cale ați ales ca să ajungeți la acest rezultat?

Împreună cu actorii, ne-am pus în rolul unui criminal, lăsându-i publicului rolul de detectiv. Asta îmi place cel mai mult în meseria mea: de fapt, un scenariu polițist de la bază se aplică aproape fiecărei povești, pentru că relația regizor-actori-spectatori este ca într-un scenariu polițist, în care trebuie să construim încontinuu piste false și să manipulăm spectatorul să creadă ceva pentru a-l putea surprinde.

Când vă apucați de lucru, mergeți cu tema făcută de acasă?

În general, la majoritatea textelor, pe care le adaptez sau le și traduc, inevitabil mi-am făcut temele făcând lucrul acesta. Prima impresia este foarte importantă și e foarte greu s-o mai schimbi, ca și intuirea situațiilor și a problemelor. Pe baza unei intuiții inițiale, de preferat una puternică, la repetiții mi se clarifică și mie ce am intuit. Actorii mă ghidează pe mine și eu îi ghidez pe ei.

La Brăila aveți un spectacol în același gen.

Putem spune că „Îndoiala” e tot un spectacol polițist, în care nu afli nici măcar la sfârșit care este realitatea, ce s-a întâmplat de fapt. Funcționează ca un manifest tocmai pentru renunțarea la ideea că poți afla adevărul despre o situație. Îndoiala este un proces necesar pentru a găsi comuniunea cu ceilalți și poate ajuta mai mult decât dogmele, care ne duc de cele mai multe ori la greșeală.

Dar nesfârșita multiplicare a îndoielilor nu poate duce la haos total, la lipsă de reper?

Poate crea senzația unui haos total. Mesajul din „Îndoiala” este că și îndoiala, și certitudinea sunt emoții, ceva care se poate schimba. E mult mai greu să-ți renegociezi poziția față de un lucru și să nu-ți raportezi deciziile la principii morale, ci la principii umane. Este o piesă despre o școală catolică din America, unde un profesor, care e și preot, este suspectat de directoare că întreține relații imorale cu un elev. Și profesorul, și directoarea sunt manipulatori. La modul ideal, spectatorul pendulează: îl crede ba pe unul, ba pe celălalt. Când am avut feedback că i-am forțat să-și reconsidere poziția, a fost bine. Exact asta mi-am dorit: să păcălească. Suntem ușor de păcălit.

Noi, spectatorii, suntem ușor de păcălit pentru artiști?

Eu am avut două experiențe contradictorii. Pe de o parte, am observat că publicul este uneori mult prea generos și mult prea dispus să creadă ceea ce i se spune. Pe de altă parte, există publicul, din care cred că fac parte și eu, care știe că e la teatru, că e păcălit și are o relație mai activă cu actorul. Și e care pe care: va reuși spectacolul să-l păcălească? Acest gen de spectator e mai antrenant, evident, și pentru mine atunci când construiesc. Aș vrea un spectator implicat emoțional, dar care să nu mă creadă așa de ușor. Aș vrea să fie un detectiv mai dibace.

Comedia mă interesează cel mai puțin. Merită s-o faci numai atunci când se duce dincolo de entertainment sau când râsul e dus la un nivel cathartic, când te surprinde atât de tare, încât nu știi dacă să râzi… Mă interesează comedia în măsura în care poate fi mai curajoasă. Dar e foarte cerută și e foarte greu pentru un regizor aflat la început să facă doar ce-și dorește.

Ați făcut în câțiva ani spectacole destul de diferite între ele. Ce căutați prin teatru?

Comedia mă interesează cel mai puțin. Merită s-o faci numai atunci când se duce dincolo de entertainment sau când râsul e dus la un nivel cathartic, când te surprinde atât de tare, încât nu știi dacă să râzi… Mă interesează comedia în măsura în care poate fi mai curajoasă. Dar e foarte cerută și e foarte greu pentru un regizor aflat la început să facă doar ce-și dorește.

Dar dacă ați putea face ce vă doriți, ce ați face?

Aș monta texte despre fragilitatea umană, despre oameni mai greu de iubit, mai puțin probabil să fie eroi, pe care aș vrea să-i salvez. Aș vrea să salvez niște oameni fictivi.

De unde să vină dorința asta?

Psihologic? Poate că vreau eu să fiu salvat.

Dar înainte de dorința de a deveni regizor ce a fost?

Dorința de a deveni scriitor.

Și de ce nu v-ați făcut scriitor?

De frică. E mai simplu să faci teatru. Aici ai repetiții la care trebuie să mergi, termene clare, o premieră fixată, o răsplată imediată: reacția spectatorilor. Totul e mai aplicat și mai activ și mă mobilizează mai tare. Nu fac eu tot, ci e o muncă plăcută, împărțită într-o echipă. Pentru scris, e nevoie de mult curaj și răbdare. Trebuie să poți să crezi într-un singur lucru pe o lungă durată de timp, să nu-ți fugă gândul la altceva. Aștept, deci, să mă mai maturizez puțin.

Și pentru moment sunteți sedus de puterea teatrului?

Eu cred foarte mult în puterea teatrului de a acționa în prezent, de a fi o forță, de a face cât ar putea face un individ de sine stătător. Dar, când vorbim despre teatrul implicat, de exemplu, cel mai important e publicul căruia i se adresează un spectacol politic. Dacă e un spectacol-manifest, trebuie să aibă un efect, să lovească în cineva. Dacă e doar pentru cei care sunt deja de acord cu ideile pentru care manifestă, atunci, nu e un manifest, e retorică. Cred și că teatrul trebuie să educe, dar pentru asta trebuie să se adreseze celor care nu au informația efectivă. Dacă se adresează celor care deja știu lucrurile pe care le comunică, e steril. Din păcate, se întâmplă prea des. E nevoie de mai mult teatru social și politic care să aibă o țintă de lovit.

Eu cred foarte mult în puterea teatrului de a acționa în prezent, de a fi o forță, de a face cât ar putea face un individ de sine stătător. Dar, când vorbim despre teatrul implicat, de exemplu, cel mai important e publicul căruia i se adresează un spectacol politic. Dacă e un spectacol-manifest, trebuie să aibă un efect, să lovească în cineva. Dacă e doar pentru cei care sunt deja de acord cu ideile pentru care manifestă, atunci, nu e un manifest, e retorică.

Ce e prea mult în teatrul din România?

Tendința spre comercial, care se vede foarte clar și în teatrul de stat, și în teatrul independent lipsit complet de finanțare. Înțeleg de ce, teatru independent făcând, trebuie să accepți compromisuri când nu ai acces la nimic, ca să exiști. Dar faptul că în teatrul de stat numărul de bilete vândute a devenit criteriul principal după care se face repertoriul este o greșeală foarte mare.

La un moment dat, ați montat „Iulius Cezar” la Godot, venind astfel cu o propunere atipică pentru spațiul respectiv. Ce ați învățat din experiența aceea?

Că, pe lângă tupeu, mai trebuie și o strategie de vânzare bine pusă la punct. Spectacolul avea păcatul că montarea împiedica să se mai joace un alt spectacol în aceeași seară.

Cum se poate lupta împotriva invaziei comercialului?

S-ar putea ca soluția să fie internă. Dacă nu ar fi atâtea tensiuni în breaslă, între grupuri care au impresia că au interese opuse, dacă nu ne-am mai ataca reciproc, dacă nu s-ar crea false conflicte și conflicte între generații, lumea ar fi mai relaxată și nu ar mai simți o nevoie atât de acută de a demonstra ceva prin ceea ce face, iar cei care au puterea nu ar simți nevoia să și-o confirme prin mijloace deloc artistice, cum ar fi numărul de bilete vândute. Cred că dezvoltarea PR-ului ca domeniu creativ, profesionist, bazat pe principii mai aproape de o știință, ar fi de ajutor. Acum, de câțiva ani, abia au apărut strategii de comunicare mai bune.

Credeți că piața e suprasaturată de oameni de teatru?

Nu. Dimpotrivă, e o junglă virgină care poate să cuprindă încă cincisprezece teatre și tot ar mai rămâne loc. Există o lipsă de solidaritate și un individualism evidente. Individualismul însă nu e rău în sine când aspiră la păstrarea individualității, căci nu trebuie să fim un cor. Nu cred nici în strategiile de obținere a puterii prin faptul de a fi un grup. Asta nu face decât să alerteze celălalt grup, care se simte amenințat și crede că trebuie să lupte. Trebuie să lăsăm lucrurile să evolueze în ritmul lor natural. E nevoie de mai puțin conflict inutil.

Nu vă sperie nesiguranța în care vă faceți meseria?

Nu. Am căutat să nu fie ceva prea sigur, ca să nu-mi îngustez aria de activitate. A contat destul de mult însă într-o primă etapă să-mi dovedesc mie că pot să fac această meserie, ca pot să trăiesc din ea. Acum am depășit faza asta.

Dacă nu ar fi atâtea tensiuni în breaslă, între grupuri care au impresia că au interese opuse, dacă nu ne-am mai ataca reciproc, dacă nu s-ar crea false conflicte și conflicte între generații, lumea ar fi mai relaxată și nu ar mai simți o nevoie atât de acută de a demonstra ceva prin ceea ce face, iar cei care au puterea nu ar simți nevoia să și-o confirme prin mijloace deloc artistice, cum ar fi numărul de bilete vândute.

V-ați schimbat în vreun fel de când faceți această meserie?

Unul dintre beneficii e că-mi dă senzația, sper că nu iluzia, că ceva ce am simțit pot să comunic și altora și că această comunicare chiar se întâmplă. Psiholoaga mea încearcă să mă convingă că, deși am impresia că lumea a înțeles exact ce am vrut să comunic eu, de fapt fiecare își ia ce are nevoie, ce emoție îi trebuie lui. Din niște discuții pe care le-am avut chiar zilele astea mi-am dat seama că îmi doresc nu atât ca publicul să simtă ce am simțit eu, ci să vadă ce am simțit eu. E ceva foarte narcisist: aș vrea să comunic nu atât emoția respectivă, cât să anunț că am trăit emoția respectivă. Ține tot de maturizare. În orice caz, e clar că baza e comunicarea cu actorii. Îmi place senzația de familie cu actorii, care aduce multe confirmări. Ea te face să te simți iubit și important. Altfel, poate fi o meserie foarte stresantă tocmai pentru că ai senzația că ești judecat.

Cum vă raportați la comentariul critic?

Mă interesează strategic. Opiniile criticilor contează mult pentru directorii de teatre. Critica îmi poate deschide sau închide posibilitatea de a obține un alt proiect. Până acum am avut experiențe bune. Mi s-a întâmplat rar să am critici puternice și atunci m-am bucurat că am trezit o reacție atât de violentă, pentru că asta arată că spectacolul primește atenție, naște reacție.

Sunteți mulțumit de punctul în care vă aflați?

Sunt mulțumit dacă lucrurile merg înainte. A durat ceva să mă obișnuiesc cu Bucureștiul, dar acum e bine. De aici se poate ajunge în multe locuri e o bază bună. Vieții teatrale de aici îi lipsește însă puțină tihnă. Lucrurile se fac adesea pe fugă. Dar sunt și alte orașe uneori lucrurile se fac în și mai mare fugă. Uneori se lucrează pe bandă rulantă degeaba.

Care a fost experiența cea mai constructivă pentru dvs.?

Lucrul la „Omul pernă”. Acum asta caut: o formulă prin care pot să repet experiența asta. Am putut lucra două luni și jumătate fără să fim hăituiți să terminăm. Asta e problema cea mai mare: mai mereu trebuie finalizate proiectele înainte ca ele să fie gata. În teatrul independent nu ai timp suficient pentru a repeta fiindcă se lucrează ca la uzină și sunt foarte mulți care vin din urmă, în teatrul de stat e o inflație de proiecte și directorii vor să arate primăriei că au multe premiere. Spectacolele au premiera de multe ori înainte să fie gata și, oricât de bune ar fi intențiile, asta se vede și înseamnă scădere a calității. La „Omul pernă”, repet, am avut destul timp, am putut lucra cu artiștii pe care i-am ales și ce text am dorit, am avut norocul extraordinar ca Teatrul ACT să ne lase să repetăm, ceea ce a contat mult la valoarea câștigată a spectacolului. Acesta este beneficiul teatrului independent.

Asta e problema cea mai mare: mai mereu trebuie finalizate proiectele înainte ca ele să fie gata. În teatrul independent nu ai timp suficient pentru a repeta fiindcă se lucrează ca la uzină și sunt foarte mulți care vin din urmă, în teatrul de stat e o inflație de proiecte și directorii vor să arate primăriei că au multe premiere. Spectacolele au premiera de multe ori înainte să fie gata și, oricât de bune ar fi intențiile, asta se vede și înseamnă scădere a calității.

Care sunt cele mai bune spectacole văzute recent?

În stagiunea asta, cele mai bune mi s-au părut „Sunset Limited” de la Unteatru și „Anul dispărut. 1989” de la Teatrul Mic. Pentru mine, un spectacol bun e un spectacol care mă inspiră, mă ține cu sufletul la gură, mă face să fiu implicat, chiar dacă nu e interactiv, să trăiesc o experiență comună cu cei de pe scenă, nu separată, ca și când m-aș uita la televizor. Ca să stau să văd un spectacol, trebuie să simt că e ceva la care iau parte.

Ați vorbit despre importanța poveștii. Ce povești credeți că trebuie să ne oferiți nouă, spectatorilor de azi?

Se zice că publicul cere comedie. Eu n-aș zice că e chiar așa. Când sunt întrebați oamenii răspund că vor comedie fără să știe exact ce-și doresc. Însă există, mai ales în București, o încărcătură emoțională negativă foarte mare, toți suntem la limită, și e nevoie de pretexte ca să scoatem din noi asemenea lucruri. De cele mai multe ori, le scoatem în medii și situații care nasc și mai multă energie negativă și tensiuni. Majoritatea publicului are nevoie să se curețe prin emoție.

Și teatrul mai poate face asta acum?

E privilegiat chiar. Iar teatrul românesc are acum un reviriment. Publicul e tot mai mult, iar să mergi la teatru e, pentru din ce în ce mai mulți oameni, o treabă bună. Însă dincolo de asta e nevoie de a avea, printr-un contact direct și viu, posibilitatea a trăi o emoție comună.