Prestigioasa publicație franceză „Magazine littéraire“ îi aduc eun omagiu lui Eugène Ionesco zilele acestea, readucând în prim-plan personalitatea artistului care nu și-a anticipat nici pe departe posteritatea. În urmă cu patru decenii, revista publica un interviu cu scriitorul, pe-atunci stupefiat de succesul piesei sale „Cântăreața cheală“, montată la celebrul Théâtre de la Huchette. Dialogul, regăsit în arhiva INA, a fost realizat de Jean Jacques Brochier. Reproducem în continuare un fragment.
Jean Jacques Brochier: De ce această piesă a dvs. a avut mai mult succes decât celelalte?
Eugène Ionesco: Mărturiesc că nu înțeleg. Nu-mi explic. Poate pentru că este o piesă cu adevărat absurdă, cu adevărat lipsită de coerență în însăși structura ei. Și „Lecția“ e scrisă într-o limbă absurdă, adică acțiunea ei este separată de limbaj. Profesorul își ucide eleva, dar continuă să-i dea lecții de aritmetică și filologie până la sfârșit. Acțiunea nu concordă cu limbajul. Oricum, există însă o evoluție, o dramă, o structură, pe când în „Cântăreața cheală“ limbajul și noncompoziția se descompun. Cred că de-aici vine succesul continuu al piesei și arată, într-un anumit sens, că e cea mai reușită piesă pe care am scris-o. Nici pic de pasiune, nici urmă de afecțiune, nicio problemă de ordin psihologic, nimic. Totul este vânt. Poate că e cea mai metafizică dintre toate piesele mele sau, mai degrabă, cea mai departe de cotidian. Scuzați exprimarea! Însă n-am plănuit să iasă așa. A fost un joc, un joc de cuvinte, un joc destul de penibil, destul de penibil de scris pentru mine. Acolo e lumea așa cum o vedem în interiorul nostru cel mai intim: nebună, inexplicabilă, aparținând neantului. Lumea e nimic. Aici mi-a reușit cel mai bine tema evenescenței a tot și a toate, lucruri pe care am încercat să le spun și în „Scaunele“, de exemplu, dar acolo aveam mai multe intenții, mai multă „gândire“. Însă de o manieră mai puțin pură. În „Cântăreața cheală“ această viziune a izbucnit mai spontan. Și imediat oamenii o simt mai bine și fără să înțeleagă foarte bine.
Jean Jacques Brochier: Dedesubtul cuvintelor și pe lângă ele.
Eugène Ionesco: Exact. Și oamenii sunt sensibili la asta. Cred că, în definitiv, e aici o viziune a lumii pe care noi toți o avem înlăuntrul nostru, în spatele fațadei, adică al „explicației“ și al acțiunii politice, sociale și revoluționare, al religiei, al filozofiei, al metafizicii, pe care toate acestea încearcă s-o ascundă. Încercăm disperați să dăm un sens acelui ceva „care nu e sau care mai
degrabă ne depășește: viața“, existența universală. Există însă și o intenție foarte lucidă în ceea am încercat să fac scriind această piesă. Nu să construiesc un sens, ceea ce face orice scriitor, orice filozof, orice politician, ci, dimpotrivă, să privez de sens, să despart limbajul și comportamentul de orice sens. Ceea ce îmi crea o stare de angoasă, de amețeală, în clipele în care scriam. Am mai povestit că am fost șocat când am văzut spectatori râzând în timp ce se uită la acest spectacol. Eu aș fi zis mai degrabă că se vor înfuria sau se vor întrista. Nicolas Bataille a avut curaj și a luat piesa, pe care mulți au refuzat-o, și a montat-o cu o seriozitate și o precizie remarcabile. El și camarazii lui aveau 20 de ani, cel mai bătrân avea 27 de ani
și nu știu cu m-am înțeles cu ei, eu, care am vreo 15-16 ani în plus. Războiul tocmai se terminase și inteligența era încă în vacanță, predomina sentimentul că trăim o aberație, sentiment care apare după fiecare război. De ce am făcut asta? Putem face analize și cerceta cauze, de pildă, cauze economice, care, după părerea mea, sunt cele mai superficiale, cele mai exterioare. Cred că există în om o aplecare profundă spre distrugere și autodistrugere și că războiul este absolut irațional.(…)
Încă un lucru. Problema limbajului exista deja. Există el cu adevărat? Le ce servește? Oare ne înțelegem pe noi înșine? Acum se vorbește multe despre limbaj, cu atât mai mult cu cât nu mai înțelegem limbajul despre limbaj, care e chiar mai de neînțeles decât limbajul însuși și e și mai rău pentru metalimbajul metalimbajului etc. Lingvistica a distrus limbajul. Mai e posibil într-o măsură foarte mică, dar s-a isprăvit. (…)
Print