Eugène Ionesco: „Nimic nu-i mai greu decât să scrii pentru teatru”

EugeneIonescoSăptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Eugène Ionesco…

Nu sunt, așadar, cu adevărat un amator de teatru și mai puțin încă un om de teatru. De fapt, nu puteam suferi teatrul. Mă plictisea. Și totuși, nu. Îmi aduc aminte că, în anii copilăriei, mama nu mă putea smulge din fața teatrului de păpuși din Grădina Luxembourgului. Stăteam acolo, puteam rămâne acolo, vrăjit zile întregi. Nu râdeam însă. Spectacolul teatrului de pupăși mă țintuia locului, de parcă aș fi fost încremenit, datorită priveliștii păpușilor acelora care vorbeau, se mișcau se ciomăgeau. Era însuși spectacolul lumii care, ciudat, neverosimil, dar mai adevărat decât cel adevărat, mi se înfățișa sub o formă nespus de simplificată și caricaturală, de parcă ar fi vrut să-i dea în vileag caraghiosul și brutalul adevăr. Și mai târziu, până la cincisprezece ani, oricare piesă de teatru mă tulbura și oricare piesă de teatru îmi stârnea sentimentul că lumea e stranie, simțământ ale cărui rădăcini sunt atât de adânci, încât nu m-a părăsit niciodată. Fiecare spectacol trezea în mine acest simțământ al ciudățeniei lumii, care nu se arăta nicăieri mai bine ca la teatru. Am scris, totuși, la treisprezece ani o piesă, prima mea lucrare, care nu era câtuși de puțin ciudată: extrema tinerețe scuză totul.

De când n-am mai iubit teatrul? Din clipa în care, ajungând nițel mai lucid, dobândind spirit critic, am luat seama la sforile, la groasele sfori ale teatrului, adică din clipa când am pierdut orice nevinovăție. Cine sunt „monștrii sacri” ai teatrului care ne-ar putea-o înapoia? Și în numele cărei trainice vrăji ar putea revendica teatrul dreptul de a fermeca? Nu mai există vrăji; nu mai există sacralitate; nicio pricină, nicio îndreptățire nu-i de ajuns pentru a reînvia înlăuntrul nostru.

De altfel, nimic nu-i mai greu decât să scrii pentru teatru. (…) Unii îi obiectează azi teatrului că nu ține pasul cu vremea. După a mea părere, îl ține prea mult. De aici îi vin slăbiciunea și caracterul vremelnic. Vreau să spun că teatrul ține prea mult pasul cu vremea și totodată nu îndeajuns. Fiecare timp cere introducerea unui „în afara timpului” ce nu poate fi comunicat, în timp, în lumea comunicării. Totul e clipă circumscrisă în istorie, vezi bine. Dar în fiecare clipă stă istoria întreagă: orice istorie e valabilă dacă e transistorică; în ceea ce este individual citim universalul.

(Eugène Ionesco, „Experiența teatrului”, trad. de N. Steinhardt, text inclus și în volumul Note și contranote)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.