De secole, chiar şi atunci când spectacolele erau apreciate ca nobile opere de artă şi de cultură, cei care le creau erau consideraţi oameni pe care îi puteai denigra scutit de pedeapsă. Ei înşişi etalau, adesea, dispreţul sau refuzul propriei condiţii. Astăzi, opinia răspândită e radical schimbată. Dispreţul e înlocuit cu o largă apreciere care elimină birocraţia şi e hrănită de indiferenţă. În Europa, faţada publică a teatrului nu mai e cea a unui meşteşug tolerat, ci a unei specii artistice protejate, furajată de lege.
E uşor a vedea cum atât profesiunea dezonorată, cât şi meşteşugul care are onoarea de a fi protejat privesc doar suprafaţa. În adâncime, ieri ca şi azi, necesitatea de a face teatru – cea care pune bazele raţiunii sale de a fi ca mediu şi meşteşug – nu derivă din funcţia sa socială sau din modul său de a se integra în societatea înconjurătoare ca fabrică de artă şi divertisment, ci din motivele separatismului său. Cu alte cuvinte: din calitatea exilului său.
Cunoaştem cu toţii istoria teatrului care explică circumstanţe şi fapte, teorii, ipoteze, interpretări şi influenţe. Dar dedesubtul ei curge o altă istorie, subterană şi anonimă ca forţele noastre obscure. E o urzeală de pasiuni, solitudine şi miraje, obstinaţie ce pare orbire sau fanatism, coincidenţe, iubiri şi refuzuri, răni şi obsesii tehnice. Povesteşte despre bărbaţi şi femei care luptă pentru a evada din ei înşişi şi din teatrul timpului lor.
Istoria subterană a teatrului a fost casa mea. Am hoinărit prin încăperile sale ca să descopăr identitatea mea profesională. În colţuri întunecoase am dat peste moştenirea pe care strămoşii mei mi-au încredinţat-o: rădăcinile mele şi aripile mele.
Când am început, mă simţeam un orfan. În Europa nu mai exista o unică tradiţie teatrală. Marea Reformă a secolului XX, „big bangul” teatrului, a generat multe mici tradiţii nomade. Ele nu aparţineau unei culturi sau unei naţiuni. La originea fiecăreia dintre ele erau un totem, un actor sau un regizor care, târât de o necesitate personală, a inventat superstiţii şi tehnici pentru a-i da viaţă. Aceste superstiţii şi tehnici erau încarnate în indivizi. Călătoreau, contagiau, răspândeau ciuma, nepăsători faţă de frontierele, modele şi coerciţiile Istoriei.
Pentru totemuri, teatrul a fost mereu o enclavă: un pumn de bărbaţi şi femei uniţi pentru a cultiva cu rigoare artizanală ceea ce în ochii altora părea o grădină exotică sau o utopie. În realitate toţi, de la Stanislavski la Grotowski, au înălţat o fortăreaţă din ziduri de vânt, în acelaşi timp insulă a libertăţii şi refugiu în faţa spiritului timpului.
Forţa exemplului strămoşilor mei teatrali provenea din motivaţiile care îi îmboldiseră să se separe de valorile şi practicile teatrului epocii lor. Cu alte cuvinte: din continuitatea intransigentului lor exil profesional. Iată de ce oamenii încăpăţânaţi ai celui de-al Treilea Teatru, care adesea acţionau în afara graniţelor teatrului recunoscut, mi-au apărut ca unul din fundamentele demnităţii meşteşugului meu. În ei întrezăream potenţialităţile şi viitorul micii mele tradiţii nomade.
Am fost doar un epigon care a locuit în vechea casă a strămoşilor. Am stăruit asupra secretelor şi exceselor lor. Zelul meu le-a pus pe foc practicile şi viziunile. În fumul incendiului am întrevăzut un sens care era doar al meu.
Mica mea tradiţie m-a pus faţă în faţă cu o întrebare: cum să scap de voracitatea prezentului şi să protejez o aşchie de trecut, apărându-i viitorul?
Răspunsul meu a fost: eu sunt tradiţia-în-viaţă. Ea materializează şi merge dincolo de experienţele mele şi de cele ale strămoşilor pe care i-am incinerat. Condensează întâlnirile, neînţelegerile, umbrele, rănile şi cărările pe care nu încetez să mă pierd şi regăsesc. Când voi dispărea, această tradiţie-în-viaţă se va stinge.
Poate într-o zi un tânăr, îmboldit de forţele sale obscure, va exhuma moştenirea mea şi şi-o va apropria, arzând-o cu temperatura acţiunilor sale. Astfel, într-un act de pasiune, voinţă şi revoltă, moştenitorul fără voie va intui secretul meu în acelaşi moment în care va pricepe sensul ereticei sale tradiţii.
(Fragment din volumul „Casa în flăcări. Despre regia și dramaturgie“ de Eugenio Barba, publicat în Colecția Yorick a Editurii Nemira)
Print