Eugenio Barba: „Jocul era așa: trebuia să întind mâna și să cer de pomană. Cerșeam”

eugenio-barba-Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Eugenio Barba…

De unde vin eu? Provin dintr-o lume care s-a prăbușit și s-a făcut țăndări, iar în acea prăbușire și-a aflat normalitatea. 1940-1945, vreme de război: multe case goale, multe pline cu evacuați. Altele se năruiau sub bombe și mă trezeam dimineața ca să le văd crăpate și desfăcute ca niște creaturi obscene, care își expun rușinile. Uneori ruinele erau cutremurate de bocete. Adulții vorbeau de oameni îngropați de vii, de supraviețuitori scoși la suprafață în mod miraculos, de cadavre irecognoscibile. Zi și noapte, ziceau ei, câte un glas se auzea de sub dărâmături. Tăcerea se așternea abia după vreo două zile.

Pentru copilul care asculta, aceste povești erau asemenea celor cu zâne și eroi întemnițați în trunchiuri de copaci. Și, precum poveștile, relatările despre mormanele de moloz se tranformau, peste noapte, în vise și frici.

Era sfârșitul dictaturii lui Mussolini și al mirajului imperiului fascist. Bari era invadat de militari – americani canadieni, polonezi, marocani. Școala din fața casei noastre fusese transformată într-o cazarmă pentru soldații sudanezi. Își făceau apariția în balcoane, ciuguleau din pâinea albă și se hlizeau la fetele care asteptau în fața porții. Acasă, tatăl meu, ofițer fascist de rang superior, era foarte bolnav. Cei din familia noastră ne spuneau în șoaptă mie și fratelui meu să ne jucăm în liniște.

În unele zile, mama și cu mine jucam împreună un joc secret. Mă chema deoparte, mă pieptăna, avea grijă să fiu curat și bine îmbrăcat, mă îmbrățișa și apoi mă trimitea pe străzile din apropiere, care dădeau înspre mare. Jocul era așa: trebuia să întind mâna și să cer de pomană. Cerșeam. Dar mama și cu mine îi ziceam: căutare-de-noroc. Pe-atunci ne lipseau din casă până și bănuții de mâncare și medicamente.

Provin din această solitară căutare-de-noroc.

(Fragmentul face parte din volumul „Casa în flăcări” de Eugenio Barba, trad. Diana Cozma, Editura Nemira, București, 2012)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.