Între 12 și 17 decembrie, la Roma s-a desfășurat cea de-a 16-a ediție a Premio Europa per il Teatro, un eveniment important în lumea teatrală în fiecare an, la fel și premiile acordate cu acest prilej. Marii premiați ai acestei ediții au fost Isabelle Huppert și Jeremy Irons, doi actori care au oferit în ultima seară un moment superb din „Ashes to Ashes”, precedat de un alt moment emoționat, o lectură din scrisorile dintre Maria Casarès și Albert Camus, pe care cei doi și le-au scris în douăzeci de ani de corespondență înflăcărată… Departe de „realitățile teatrale” în mijlocul cărora a fost așezat, spectacolul celor doi a însemnat un moment de teatru pur, o dovadă clară și prețioasă a faptului că mesajul de toleranță, mesajul împotriva fanatismului și a violenței poate fi dat și așa. Simplu, direct, seducător, de doi actori care citesc scrisori de dragoste sau o scenă teribilă din Harold Pinter.
Pentru asta și este prețios Premiul Europa pentru Teatru, căci permite întâlniri – întâlniri între oameni, întâlniri între artiști, întâlniri între tipuri de teatru, întâlniri între stiluri diferite. Iar dincolo de spectacolele oferite în fiecare seară, mai importante, poate, au fost întâlnirile și dezbaterile din timpul zilei, desfășurate în superba sală de la Palazzo Venezia.
Acolo unde Jeremy Irons a răspuns la întrebările criticului Michael Billington, făcând o afirmație incomodă: „Cineva spunea că detestă actorii care vorbesc despre ce se întâmplă în societate – Ce știu actorii? Ei nu au o voce. Eu cred că actorii sunt diferiți de politicieni și de mulți alți profesioniști pentru că își petrec foarte mult timp în mințile altor oameni, deci au multiple perspective asupra vieții. Așa că actorii ar trebui ascultați. Uneori cred că au o percepție mai limpede asupra vieții și mai e ceva. Actorii nu au un stăpân. Suntem hoinari și sper să rămânem așa, deși observ că și asta a început să se schimbe. Lumea filmului devine tot mai competitivă din punct de vedere financiar. Actorii se comportă mai frumos. Nu! Actorii ar trebui să joace mai bine. Ca actori, ar trebui să răscolim lucrurile neplăcute, să fim partea rebelă a societății și să fim teribili de onești, să-i facem pe oameni să se simtă inconfortabil.”
Acolo unde Isabelle Huppert, în dialog cu George Banu, președintele juriului Premio Europa per il Teatro, spunea la un moment dat: „Cred că teatrul trebuie ucis, pe când filmul nu cere această revoltă, pentru că este de esență contemporană, teatrul însă nu renaște decât dacă-l omorâm constant. Teatrul poate merge foarte departe, teatrul poate propune lucruri care sunt de nemărturisit. De aceea și e interesant și de aceea rămâne un spațiu al transgresiunii, un spațiu al căutării. (…) Încă de la început am trăit cu impresia că, prin actorie, pot câștiga în profunzime ca ființă umană. Am știut, am simțit dintotdeauna că meseria de actrița merge până foarte departe în profunzime, că este un fel de a exista foarte puternic.”
Acolo unde același George Banu susținea o superbă conferință cu titlul „Teatrul este o invenție a Europei”, în care punea probleme importante despre evoluția acestei arte în ultima perioadă: „Teatrul și-a pierdut statutul majoritar de altădată, dar, deși minoritar – îmi place să cred că e vorba totuși de o „minoritate activă“ –, el își bazează legitimitatea pe afilierea, niciodată dezmințită, la democrația ateniană, la valorile sale, la umanismul său. Fundamentul „grec“ este garanția teatrului și acesta rămâne soclul său indestructibil, dincolo de toate avatarurile, de declinul sau epuizarea care îl amenință”. După o discuție interesantă despre teatrul european și cel oriental, George Banu a continuat: „La ora diversității etnice, cu o consecință directă, anume diversitatea culturală, teatrul pare reticent. Scena este albă și orașul policrom. Această rezervă nu are nimic dintr-un refuz cultural european – să încetăm să ne culpabilizăm mereu! –, ea ține de modelul însuși de teatru care are cuvântul, limba ca nucleu central. Dansul a primit artiști străini, muzica de asemenea, dar teatrul cere o stăpânire corectă a limbii, iar cuvintele, care trebuie să fie auzite și înțelese, comunică un sens. Este un element prealabil care trebuie asumat dacă respectăm această artă în ceea ce are ea specific și nu dorim s-o reducem la o practică de integrare „politically correct“. Pot fi semnalate câteva amendamente, inspirate de practici recente: accesul la scenă pentru actori străini reușește să se realizeze mai ușor în contextul teatrului post-dramatic, teatrul fragmentării, unde textul ca material își pierde prioritatea, sau în ceea ce numim „scriiturile de platou scenic“, unde colaborarea între arte reduce cuvântul la un element minor”, a mai spus George Banu în intervenția sa preluată în Dilema veche, în traducerea Mirelei Nedelcu-Pattureau.
„Teatrul, o invenție a Europei, este o moștenire care nu cere o conservare identică, dar care veghează, totuși, să nu se instaleze o uitare integrală. El este un model de la care ne putem îndepărta, dar la care teatrul se poate întoarce ca un „fiu rătăcitor“. Un model practic, ale cărui date artiștii nu le uită, nu doar când îl moștenesc, dar și când îl contestă. Exemplele sunt numeroase: montajul și scurtarea textelor din anii ’60 au fost urmate de revalorizarea versiunilor integrale ale anilor ’80, vagabondajului și explorărilor hors les murs, în afara zidurilor, le-a răspuns reînvestirea ulterioară a teatrului à l’italienne, iar atomizării teatrului post-dramatic i se opune astăzi revalorizarea narațiunii. Acest teatru e bântuit de spiritul critic al Europei și de setea sa nestinsă de noutate. Uitarea este o șansă care permite reconstrucția, aceeași și diferită. Uitarea ușurează povara memoriei. Ele nu se exclud, coabitează, întreținând în același timp un raport plin de tensiune. Fiecare e la fel de necesar ca celălalt. Teatrul este o invenție a Europei”, și-a încheiat George Banu intervenția în fața unei săli arhipline.
Azi, teatrul Europei se redefinește și-și caută o nouă identitate. Iar spectacolele prezentate la această ediție și despre care am vorbit deja pe larg într-un articol de săptămâna trecută o arată mai bine ca orice. Europa se apără. Se apără în fața unor demoni reali și a multora închipuiți și a și mai multora inventați… Iar teatrul, cu noile lui realități, o ajută din plin să facă asta.
Print