EXCLUSIV! „Trilogia antică”, istorie în imagini inedite

A-1972CSERBANMEDEALEHORSLAR(1)
Imagine din “Medeea”

În toamna anului 1971, în aeroportul din Amsterdam, Andrei Şerban hotăra să lase în urmă România şi alegea America. Se întorcea la Teatrul La MaMa, după o experienţă extraordinară cu Peter Brook şi după celebrul Orghast, şi la sfârşitul acelei toamne, acum mai bine de 40 de ani, începea o poveste care avea să revoluţioneze teatrul şi care continuă şi azi. În acest an, Festivalul Naţional de Teatru s-a deschis cu „Troienele”, o montare a Operei Naţionale din Iaşi, o parte a celebrei Trilogii antice, care de patru decenii se joacă pretutindeni în lume şi care acum 23 de ani, la Bucureşti, imediat după Revoluţie, producea o schimbare majoră în teatrul românesc. O anchetă realizată de revista Yorick în urmă cu ceva vreme plasa Trilogia… pe primul loc în lista celor mai importante spectacole ale ultimelor două decenii în România.

Cum a început povestea Trilogiei antice, cum s-au născut Medeea la Teatrul La MaMa, în urmă cu patru decenii, apoi Electra şi Troienele? Revista Yorick vă oferă o călătorie în imagini inedite din arhiva personală a lui Andrei Şerban din spectacolele Medeea, Electra şi Troienele, în timpul turneelor prin lume.

A-1972ESERBANMEDEAKENNDUNCA(1)
Imagine din “Medeea”

Povestea se află în volumul „O biografie”, de Andrei Şerban, publicat la Polirom. „Orghast îmi deschisese interesul pentru tragedia greacă şi doream ca prin explorarea sunetelor ei să continui lucrul început cu Brook. Am trecut repede la acţiune. Am fost uimit de numărul mare al celor care s-au prezentat la audiţie răspunzând neobişnuitului anunţ din BackStage, că La MaMa angajează actori pasionaţi să lucreze în greaca veche şi latină. Dar, cum Ellen nu avea bani să angajeze decât o trupă de opt, am fost nevoit să fac o selecţie foarte riguroasă.

În timpul audiţiilor, în holul teatrului am fost acostat de o tânără cu păr lung, de un roşu aprins şi cu o chitară atârnată de gât: „Am auzit că montaţi Medeea. Nu aveţi nevoie de un compozitor? Tocmai am absolvit Bennington College la secţia Compoziţie şi caut de lucru”. De obicei sunt cam rezervat faţă de astfel de propuneri spontane. Dar de data asta am făcut o excepţie. Liz Swados, căci ea era, avea în privire şi în ţinută o forţă care mi-a inspirat încredere şi am decis pe loc să o cooptez în echipă. Era departe de a fi o profesionistă matură pe vremea aceea, dar, cu o bucurie şi o vervă care compensau lipsa de experienţă, a inventat ritmuri şi asociaţii de sunete cu totul neaşteptate. (…)

A1973JSERBANELECTRACORMIERL(1)
Imagine din “Electra”

Era imposibil de anticipat atunci, când lucram în condiţii extrem de modeste, fiind plătiţi cu 50 de dolari pe săptămână, că Liz Swados avea să devină în timp nu numai o compozitoare consacrată, dar şi o poetă şi o romancieră cu multă cărţi publicate. (…) Fie că au devenit sau nu celebri pe Broadway ori staruri de cinema, toţi cei care făceau parte în acel moment din grupul alcătuit la La MaMa au contribuit cu pasiune, răbdare şi concentrare la crearea acestui prim spectacol al Trilogiei de mai târziu.

Medeea era un colaj din două piese: a lui Euripide, în greaca veche, şi a lui Seneca, în latină, alternarea corespunzând stărilor complementare create de structurile specifice fiecărei limbi. Ne propuneam să găsim ce e viu în sunetele acestor limbi aparent moarte şi, în acest scop, ne-am închis timp de patru luni în loft-ul teatrului, inventând sau învăţând din experienţele altora exerciţii care să ne ducă la o explorare viscerală a sunetelor.

A-1973FSERBANELECTRACORMIER(1)
Imagine din “Electra”

Le-am cerut actorilor să transcrie de mână replicile în caietele lor, pentru a le memora apoi fonetic, sunet cu sunet. Scriindu-şi textul ei înşişi, ca şi actorii din tradiţia uitată, ei intrau într-o relaţie mai concretă cu literele, cu cuvintele. (…)

Am fost nevoit să reduc totul la cât mai simplu. Culoarul îngust al subsolului La MaMei ducea într-un spaţiu întunecos, unde puteau asista doar 35 de spectatori. Aceasta ne-a constrâns la rigoare şi economie de mijloace. Începuserăm în spaţii vaste, dar a trebuit să ne adaptăm locului care convenea metaforic universului Medeei: subsolul. A fost un antrenament bun, căci, câteva luni mai târziu, la Baalbeck, când am fost invitaţi în festival, a trebuit să parcurgem procesul în sens invers: de la spaţiul claustrofobic, să putem acopri imensitatea deschisă a ruinelor, jucând la distanţe mari, în faţa a o mie de spectatori. (…)

A-1973E-SERBAN-ELECTRA-1973(1)
Imagine din “Electra”

Dar pentru actori cea mai impresionantă experienţă a fost când am jucat în Grecia pe Muntele Lycabetos, deasupra Atenei. Nimic nu a fost mai emoţionant. Şi mai înfricoşător. Să ai aroganţa, ca străin, să vii la greci acasă să joci Medeea e la fel de intimidant ca şi cum ai merge la Stratford să joci Hamlet. Ne-am asumat acest risc fără să ştim cum va reacţiona publicul numeros de 3000 de greci moderni. Profitând că era lună plină, am decis să jucăm Medeea la miezul nopţii, fără să adăugăm niciun bec electric. Actorii erau văzuţi ca siluete conturate pe fondul pietre albe a muntelui. (…)

Electra a fost poate ceamai abstractă, mai simbolică şi, totuşi, mai adânc personală dintre toate montările mele. Eram la Paris în timpul repetiţiilor cu Electra, când am aflat vestea morţii mamei mele.

A-1973I-SERBAN-ELECTRA-LE-H(1)
Imagine din “Electra”

Multe imagini din acest spectacol erau legate de speranţă (poate era o legătură subconştientă cu numele mamei mele, Elpis): porumbelul alb pe care l-am integrat pe scenă datorită unei întâmplări neaşteptate – într-o zi îndreptându-mă spre Sainte-Chapelle pentru repetiţie, pe malul Senei am văzut venind spre mine un bătrân care, cu gestul cel mai firesc, mi-a pus în palme un porumbel alb şi a dispărut fără nicio explicaţie: „renaşterea” lui Oreste: cel căzut mort apărea îmbrăcat în alb, pe o scară care părea să coboare din cer, în sunet de clopote tibetane, care aveau o reverberaţie perfect potrivită cu momentul recunoaşterii dintre sora şi fratele revenit printre cei vii. (…) Priscilla, care o juca nu doar pe Medeea, ci şi pe Electra, în scena bocetului pentru fratele crezut mort, în loc de motivaţii psihologice, căutase inspiraţia în sunetul picăturilor de ploaie căzând pe lemn. Silabele greceşti rostite de ea sunau ca lacrimile sau ca stropii de ploaie, transmiţând în acelaşi timp o suferinţă sfâşietoare. În ziua în care am aflat vestea morţii mamei mele ploua. Să fi fost o coincidenţă? (…)

A-1973HSERBANELECTRALEHORSL(1)
Imagine din “Electra”

După călătoria noastră plină de aventuri, reîntorşi la New York, nu mai voiam să lăsăm proiectul care deja prinsese formă să ne scape printre degete. Am fost salvaţi de „mama Ellen” care ne-a ajutat să obţinem mijloace modeste pengtrub a crea Troienele. Nu ştiam atunci că avea să devină spectacolul cel mai popular din istoria La MaMei, cu care trupa americană avea să circule prin toată lumea, nici că douăzeci de ani mai târziu avea să fie jucat şi de actorii români, care, la rândul lor, aveau să-l poarte prin turnee pe două continente. (…) În munca de pregătire, o bună parte din antrenamentul vocal se baza pe studiul altor culturi. Expresia prin muzică a diferitelor mituri tragice, fie africane, fie asiatice, avea ecouri în Troienele. Le-am dat actoriloor să asculte şi o înregistrare de culegeri folclorice maramureşene. Lamentoul Andromacăi a fost inspirat de un bocet autentic din Oaş.

A-1974GSTROJANWALDMANNYC(1)
Imagine din “Troienele”

Actorii ascultau bocetul românesc şi încercau să reproducă sunetul pur, la început prin repetare mecanică, apoi descoperind dinăuntru mecanismul vibraţiei sunetului, astfel ca emisia să devină organică. Profeţia Casandrei a fost improvizată pe ritmurile culese de Liz în Mali. Totul era însuşit întâi tehnic, iar când ritmul devenea natural, era extins în mişcarea ce corespundea situaţiei din piesă. Montajul a evoluat firesc, fără să ne gândim la ordinea frazelor din textul propriu-zis, ci la situaţiile cheie ale piesei şi de acolo am găsit expresia cea mai adecvată de a le explora liber în ritm.

Colajul final nu a urmat deloc textul lui Euripide, dar prin înlănţuirea de acţiuni-cheie, precis orchestrate, sentimentul piesei era recreat.

Ne-am dat seama foarte repede că pentru Troienele aveam nevoie de un spaţiu vast pe care La MaMa nu-l avea. „Dacă nu-l avem, o să-l găsim, baby”, a decis Ellen. În timp ce noi repetam, ea a pornit la vânătoare de localuri – din Brooklyn până în Queens, din Harlem până în Chinatown, nicio hală dezafectată nu a rămas nevizitată, niciun cinematograf abandonat nu a fost desconsiderat – dar nicăieri nu se simţeau the vibes care s-o asigure pe Ellen că alegerea e bună.

A-1974KSTROJANTBRAZILNY(1)
Imagine din “Troienele”

După ce a colindat New York-ul în lung şi-n lat, într-o zi s-a oprit în faţa imobilului lipit de clădirea La MaMei, pe East 4th Street, şi a spus: „Am găsit!”. Dincolo de o uşă dărăpănată am găsit cu uimire un spaţiu uriaş, în care ni s-a spus că fuseseră instalate cu ani în urmă studiourile de sunet ale companiei de televiziune ABC. Legenda mai povesteşte că aici şi-a înreegistrat Judy Garland ultimul cântec pentru coloana sonoră a unui film. Cum clădirea ajunsese într-o stare deplorabilă – fără acoperiş, plină de apă, de moloz şi deşeuri – nu i-a fost greu lui Ellen să convingă primăria să o închirieze teatrului La MaMa pentru suma simbolică de un dolar. Fundaţia Ford a sprijinit generos renovarea şi amenajarea acestei ruine într-un minunat spaţiu teatral polivalent. Cu premiera Troienelor, pe 18 octombrie 1974, avea să fie inaugurată noua sală, The Annex, care a continuat să fie până azi, un loc unic în peisajul atât de pestriţ al Manhattanului şi să găzduiască spectacolele trupei, dar şi ale multor companii de peste ocean. Aici a arătat Kantor Americii Clasa moartă, iar Peter Brook Conferinţa păsărilor.”

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.