
Nu, nici viaţa nu bate filmul, nici filmul nu bate viaţa. Estetica asta echimotică, de caft şi de capete-n gură, bântuind visurile sudoripare ale fetelor de pension din toate vremile (şi pe ale băieţaşilor rămaşi până-n mormânt sub zodia acneei, ca să nu credeţi c-aş fi vreun macho), în folosul conturilor psihanalistului, în cel mai bun caz, nu ne ajută cu nimic. E drept, cuplul de forţe Arta & Viaţa nici nu se mângâie creştineşte pe creştete de câte ori vreuna dintre ele geme de plăcere, gâfâie de spleen ori urlă la lună de-amar (fie şi ca-n poezia lui Dinescu). Sunt şi ele doi cetăţeni mai mult sau mai puţin oneşti ai aceleiaşi paradigme. Atâta doar că nu onestitatea, ci acuitatea contează pe ecran, pe pânză, pe scândură etc. Acuitatea şi ingeniozitatea.
Din care m-am bucurat să regăsesc în cantităţi „încet gândite, gingaş cumpănite” în cele două spectacole ale tânărului regizor Horia Suru, pe de o parte în premiera de la Act cu „Cockoşi”, pe de alta în mai exersatul „LSD Theatre Show” de la Godot. Ce apropie şi ce desparte cele două experienţe neconvenţionale cel puţin locativ? Pe dramaturgi îi desparte cu certitudine Atlanticul, Mike Bartlett fiind un britanic de 34 de ani, Christopher Durang un american de 65. Exactitatea şi necesara infuzie de umor, însă, îi aduce în aceeaşi familie textuală. Şi mâna regizorului român care simte exact unde textul riscă să ajungă prea păstos în lipsa ironiei, drept pentru care îl face să penduleze între surâs tandru şi cinism bine temperat.

La Act, trei actori tineri susţin demersul scenic la masa verde la care, în final, se aşază şi trişorul experimentat îmbrăcat de veteranul Ionel Mihăilescu. „Cockoşi” este o poveste clasică, dată peste cap de un accident contemporan, povestea trioului conjugal în varianta o fată, W (Fulvia Folosea), un gay, M (Vlad Nemeş) şi un nehotărât, John (Rareş Florin Stoica). Propunerea spaţială a Stelianei Ştefănescu dispune personajele pe o terasă cu funcţie cel puţin dublă, de ring al unui box sentimental şi de acvariu al unor peştişori de aur care aşteaptă dorinţele vecinilor de apă şi de angoasă. Pereţii acvariului sunt lucraţi, presupun, cu o răbdare crâncenă, din fir de plastic (gută), oferind o perspectivă ciudată, între hazliu şi straniu, asupra actorilor, asupra personajelor prinse, în definitiv, de-a binelea în undiţa existenţei şi a propriilor decizii/orientări hormonal-sentimentale. În concluzie, după şapte ani de relaţie stabilă gay cu M (desigur, Man), John descoperă un „vagin demenţial” cuplat cu cititul de romane şi gătitul pe măsură, toate trei adunate în persoana lui W (evident, Woman). Problema imposibilă, blamabilă nu mai este homosexualitatea, ci potenţiala bisexualitate şi, până la urmă, părăsirea câmpului în care s-au creat obişnuinţele, căci „nu e important sexul, ci persoana”. Apariţia tatălui (conservator de stil nou, deci în incapacitate de a accepta bisexualitatea sau heterosexualitatea lui John, după ce acesta a trăit atâta vreme povestea de dragoste cu fiul său, M) este nu intervenţia înţelepciunii, ci a şmecheriei (pentru liniştea cititorului cu funcţie parentală, să îi spunem diplomaţie). Din grimase, priviri lungi şi zâmbete rupte la jumătate, de Giocondă trecută în inventarul judecătorilor de pace, Ionel Mihăilescu schiţează perfect tipologic generaţia care încearcă aplanarea situaţiilor conflictuale, în definitiv în folosul propriului confort. Povestea curge cu sincopele necesare, premeditate regizoral şi inteligent marcate actoriceşte de cei trei protagonişti „direcţi” ai acestei „love story” substanţial non-violente, dar şi fără vreo rezolvare, căci triunghiul amoros e perpetuu, necesar şi pozitiv, întru spaima sfătoaselor jurnaliste ale revistelor mondene, mai mult ori mai puţin cosmo…

La Godot, Horia Suru se întoarce, tot sub semnul comediei, la cuplul hetero, destabilizat de viteza şi imperativele cotidianului, la drept vorbind un cuplu potenţial, întâmplător şi modelat pe principiile adversităţii. Actanţii sunt deja doi actori cu experienţă scenică multiplă şi de vârf, Isabela Neamţu şi Matei Chioariu, care îşi dedau personajele existenţei, bine cumpănit, timp de un ceas şi ceva, parcurgând atenţi distanţa dintre joc şi joacă, printre mesele barului şi pe scena sprijinită de neoanele policrome dispuse de scenograful Marian Vasii. „Să trăieşti şi să încerci să funcţionezi” este pariul femeii, generând mai degrabă isterie, deşi visează la Muzeul Metropolitan de Artă, nu la hipermarket, simţind nevoia să fie „înconjurată de artă, nu de conserve de peşte”. La polul opus (războiul sexelor sau eternul sexelor?), bărbatul-victimă căutând energiile şi atitudinea pozitive amândouă, alegerea dintre paharul plin şi paharul gol lăsându-l cu paharul făcut ţăndări la impactul cu societatea, feminitatea, realitatea. Ambii acţionează după modele publice, publicitare şi publicate, după moduri de întrebuinţare a vieţii de care piaţa abundă, deşi, în practică, „se cam duce zenul pe apa sâmbetei”. Cu toate că excelent scris, textul poate, prin teza enunţată, să covârşească adresarea, transformând-o într-o conferinţă eventual glumeaţă. De aici, propunerile regizorului şi abilitatea excelentă a celor doi actori transformă însă lucrurile prin grila unui tip special de umor şi de interactivitate cu publicul, prin schimbarea rapidă a tehnicilor spectaculare. Tranzitul perpetuu scenă-public este de efect direct şi, dacă în toată povestea cineva decodează şi oglinda, cu atât mai bine. Dacă nu, rostul bucuriei întâlnirii cu actorii creatori (şi în acest caz) de tipologie este oricum eclatant. Până la urmă, cele două personaje reiau în buclă, ca într-o gaură de vierme, aceeaşi întâmplare văzută din alte unghiuri, cu alte soiuri de distanţare, cu verva coşmarului care nu ucide, ba chiar poate binedispune candid (Ceea ce nu te omoară te binedispune, da? Aşa era?). Vocaţia postmodernă a textului oferă câmp liber vocaţiei ludice a actorilor, iar aceştia nu lasă nicio secundă neexploatată. Cu scopul „Convergenţei Armoniilor”, finalul amestecă reacţii şi informaţii aiuritoare, în beneficiul exerciţiului de respiraţie liberă, aşadar de viaţă care nu are cum bate teatrul, întrucât e însuşi teatrul. Şi asta spre buna dispoziţie a celor din serile cu „LSD Theatre Show” de la Godot, în folosul transei, veselei halucinaţii înlăcrimate care e realitatea. Sau poate invers?…
Spectacol slab,cronica pe masura.Clisee gay abundente in tot spectacolul vs.cliseisticul discurs marca doru mares.