„Teatrul nu cred că ţine foarte tare de talent. Ţine foarte tare de inteligenţă. Sunt actori care n-au strălucit, n-au avut un talent extraordinar, dar au avut o inteligenţă fantastică. De fapt, asta e esenţa teatrului. Să ştii în fiecare moment de ce eşti pe scenă. Să nu uiţi nicio clipă de ce eşti pe scenă. Să ştii în permanenţă de ce spui şi cui spui acea replică.” Tudor Gheorghe ştie întotdeauna de ce se află pe scenă. Pentru el, actor şi muzician sau, mai bine-zis, creator de emoţie, contează fiecare moment, gest şi cuvânt, în măsura în care dincolo de ele se află un gând.
Iată crezul, mărturisit într-un interviu realizat acum câţiva ani, al unui artist care se pregăteşte încă o dată să urce pe scenă pentru un concert, pe care-l va susţine împreună cu taraful la Naţionalul bucureştean luni, 18 iunie, la ora 19.00 . Un gest motivat de dorinţa de a sprijini concret actorii vârtsnici şi suferinzi, un gest pe care Tudor Gheorghe l-a mai făcut. Participând la Campania UNITER „Artiştii pentru artişti” şi contribuind astfel la Fondul de Solidaritate Teatrală, cunoscutul actor craiovean care spunea că s-a născut cu „o pornire histrionică” şi că apoi, fără să renunţe vreo clipă la teatru, a ales să devină „menestrel”, se alătură din nou gesturilor umanitare necesare într-o societate imperfectă ca oricare alta şi în acest scop alege să îmbine utilul cu plăcutul: pe de o parte, să strângă fonduri pentru artiştii vârstnici, cu probleme de sănătate, şi, pe de altă parte, să propună un exerciţiu de sensibilitate artistică sau un moment de remember pentru o artă uitată.
Concertul „Rapsod şi lăutar” va fi, cu siguranţă, încă o pledoarie pentru poezie, care-şi găseşte rar locul în sfera publică din România şi din ce în ce mai rar în teatre. Scrieri de carceră, versuri populare, cu tot farmecul desuet al „inocenţei” lor, poeme de o modernitate uimitoare la momentul apariţiei lor se întâlnesc în repertoriul lui Tudor Gheorghe, actorul care deplânge îndepărtarea generală de poezie şi, de asemenea, îndepărtarea colegilor de breaslă de o experienţă formatoare cum este recitarea. Acum câţiva ani, actorul-cântăreţ deplângea dezinteresul faţă de acest antrenament pentru suflet şi pentru corzile vocale: „Nu există o şcoală de recitatori. Poate că nu e frumos spus «recitatori», dar ăsta e termenul. Sunt actori mari care habar n-au să spună poezii. Nu e vina lor. Nu s-a gândit nimeni să facă o şcoală. Eu ştiu să spun poezii şi m-am gândit să fac o şcoală, dar n-am timp să mă ocup. Poezia m-a menţinut şi ca stare de sensibilitate, că n-ai timp să citeşti romane-fluviu. Te presează timpul, vremea, viaţa… Dar o poezie citită esenţial, citită, nu fuşărită… Să înţelegi ce scrie poetul ăla acolo e un exerciţiu de sensibilitate pe care orice actor ar trebui să-l facă”.
Într-un fel, Tudor Gheorghe poate fi un exemplu de implicare în viaţa socială printr-o formă de artă ce-şi are, ca oricare alta, şi admiratorii, şi criticii ei. Un astfel de exerciţiu de sensibilitate şi de implicare confirmă indirect o dorinţă venită şi din dezamăgire. Întrebat, acum câţiva ani, ce regrete are, artistul alegea să vorbească despre unul dintre ele: „Că mi-am pus prea multe speranţe în ‘89. Deşi bănuiam că aşa se va întâmpla. Voiam altceva. Am crezut în implicarea mai mare a oamenilor de calitate în viaţa socială. Dar s-au retras toţi, în frunte cu mine. Şi eu m-am retras. Nu trebuie să-i judec. Dar ne-au luat-o înainte alţii. Şi atunci am fost scârbit, pur şi simplu. Şi ca mine, mulţi. Eu, însă, mai am de făcut câteva lucruri”. Acest concert este doar unul dintre ele.
Print