După „Marele Inchizitor” pus în scenă la Sala Atelier a TNB, Radu Penciulescu revine acum la Sala Mare cu o montare-experiment, aşa cum a fost anunţată, un studiu asupra lui „Macbeth”, piesa purtătoare de ghinion, cea adesea ocolită de regizori şi de actori. Produs împreună cu Centrul de Creaţie şi Cercetare Teatrală „Ion Sava” din cadrul TNB, spectacolul lui Radu Penciulescu, realizat în stil minimalist, se doreşte în primul rând o lectură contemporană a textului shakespearian.
Aşa cum e comprimată, povestea lui Shakespeare îşi propune să vorbească despre feţele şi faţetele puterii şi ale luptei de culise pentru putere. Şi să vorbească „pre limba noastră”, adică într-un limbaj şi cu mijloace bine adecvate lumii de lângă noi… Şi îşi mai propune să aducă laolaltă, pe scena de la Naţional pe Ion Caramitru şi pe Valeria Seciu, în rolurile Macbeth şi Lady Macbeth. Iată ce-şi îşi propune…
În fapt, traducerea lui Ion Vinea, prea puţin actualizată şi adaptată scopului montării, frânează încă de la început încercarea de a descâlci contemporan iţele uneia dintre cele mai complicate poveşti ale lui Shakespeare, care rămâne, aşadar, suspendată între două lumi. Şi, şi… Sau nici, nici… „cum vă place”. De asemenea, felul cum este decupat textul induce aceeaşi idee, motiv pentru care cursivitatea are adesea de suferit, lăsând pe alocuri impresia unui puzzle cu bucăţi lipsă. Impresie sporită şi de faptul că tablourile – lucrate separat, ca într-un studiu – nu se topesc niciodată cu adevărat unul într-altul.
Montat pe scena de la Sala Mare, cu un număr restrâns de spectatori aşezaţi pe gradene, spectacolul ar putea avea astfel de câştigat în stranietate, prin crearea acelei intimităţi dintre public şi actor de care teatrul zilelor noastre are o tot mai mare nevoie. Numai că intervine o problemă tehnică importantă, acustica sălii având mult de pierdut prin închiderea spaţiului în acest fel şi o mare parte din cuvintele rostite de actori în spaţiul dintre cele trei rânduri de gradene se pierd în neant şi se întorc în lumea lui Shakespeare fără să-şi fi atins scopul „dintru începuturi”: „să-i pună lumii oglinda în faţă”. Asta cu atât mai mult, cu cât regia mizează pe forţa poveştii şi pe interpretarea actorilor. Pe un studiu al textului, în aşa fel încât apele să se limpezească şi relaţiile dintre personaje să iasă firesc la suprafaţă.
Scenografia Florilenei Popescu Fărcăşanu desenează un spaţiu simplu, fără pete de culoare, aspru, metalic, aproape atemporal, aproape o schiţă… Începutul este, clar, construit pe ideea de teatru în teatru, actorii intră în scenă „civil” şi-şi pun costumele la vedere. Apoi urmează scena vrăjitoarelor, esenţială în iconomia piesei, cea în care se încâlcesc firele destinului, în care misterele drumului personal hărăzit de soartă apar în lumină, fără să-şi piardă însă tainele. Dar, în spectacolul de la TNB, regia alege să spulbere misterul… tot timpul având drept „umbrelă” şi călăuză ideea de montare-studiu, care să arate cum funcţionează lucrurile dinspre interior spre exterior, să arate sub formă de produs finit ceea ce nu este, de fapt, decât o repetiţie-lectură de descifrare a textului.
Aşadar, asumat sau nu, regizorul conduce spectacolul în această zonă de de-misterizare a textului, lăsând să se întâmple totul „la vedere”, dar nepropunând nimic în locul misterului spulberat şi riscând în cea mai mare parte o citire aridă. Motiv pentru care vocile vrăjitoarelor – Ana Ciontea, Amalia Ciolan şi Victoria Dicu – răsună solitar, ca trei energii care nu reuşesc să devină una singură şi „să clocească” taina. Iar de la această scenă de început, toate celelalte vor curge în acelaşi ritm şi în aceeaşi cadenţă, funcţionând ca tablouri-studiu… şi atât.
Folosind un minim de mijloace scenice, Radu Penciulescu îşi construieşte aceste tablori pe relaţiile dintre personaje, care însă refuză să se lege cu adevărat. Ion Caramitru creează un Macbeth în căutări, ezitând între jocul puterii din povestea lui Shakespeare şi jocul puterii, aşa cum îl construieşte regia, tributar lumii contemporane. Iar întâlnirea lui cu Valeria Seciu în rolul lui Lady Macbeth eşuează pe alocuri tocmai pentru că fiecare dintre ei dezvoltă povestea într-o direcţie diferită şi personală. Valeria Seciu interiorizează personajul, îi rafinează trăirile, îi intuieşte şi tenebrele şi tainelele, fiind, probabil, singura interpretare ce alunecă spre mister…
Dorindu-şi să atemporalizeze povestea, regizorul încearcă să adopte un fel de a rosti versurile shakespeariene, care să nu o ancoreze într-un plan al istoriei, al trecutului îndepărtat, cu alte cuvinte vrea „să scuture colbul” de pe pagini. Dar poate traducerea, aşa cum spuneam la început, poate lipsa unui liant adevărat, fac ca actorii-personaje să nu găsească o limbă comună. Şi probabil singurul din toată suita de nobili şi soldaţi de la curtea regelui Scoţiei care află drumul – personal – spre vorbele lui Shakespeare este Dorin Andone.
Fără să propună o viziune asupra piesei lui Shakespeare, montarea de la TNB este mai degrabă o schiţă regizorală, o schiţă-studiu despre cât de contemporan ne este Shakespeare, despre „munca actorului cu sine însuşi”, prezentată – ca o formă de artă a secolului 21 – drept produs artistic, despre munca regizorului cu textul, cu actorii… şi cu el însuşi, în fapt un fel de „work in progress”. Care are, nu-i aşa?!, scuza că este „în lucru” şi că nereuşitele fac parte din însăşi reuşita experimentului…
felicitari pentru articol.elegant.