Faceți un teatru pentru actorii tineri

Cu riscul de a aluneca în patetic, am să spun că lacrimile pe care le-am văzut în ochii absolvenților de la Master Actorie, UNATC București, după aproape fiecare spectacol încheiat m-au întristat, m-au durut, m-au înduioșat. Pentru că nu erau lacrimi de emoție, erau de amărăciune.

Se vorbește din ce în ce mi mult despre șansele și neșansele tinerilor actori și, cu cât se vorbește mai mult, cu atât se face mai puțin. Foarte mulți dintre cei care lansează atacuri în presă – haideți să nu ne mai ascundem după deget! – o fac pentru că în acest moment, ca și în altele, atitudinea anti este atitudinea câștigătoare. Mulți dintre regizorii tineri (și mai puțin tineri), oarecum pe val, care câștigă bani frumoși din sistemul instituțional uită ca prin farmec unde își desfășoară ei activitatea în ultimii ani și se simt brusc independenți când e vorba de scandaluri… Și toată lumea uită odată cu ei de unde își iau banii și le urmează discursul demagogic și… cam atât. Aici se oprește totul, pentru că nimeni nu urmărește cu adevărat să rezolve ceva concret, ci doar să-și pună numele mai bine în lumină, pe motiv că e antisistem. Și da, sunt destui care se lasă seduși de acest discurs pentru că sărăcia e mare, piața locurilor de muncă în domeniu e aproape închisă și la sfârșitul celor cinci ani (în cazul celor care urmează și cursurile de la Master) se trezesc dintr-odată aruncați într-o junglă. Sigur că știu încă din timpul studenției că viața nu-i așa de roz, dar câtă vreme sunt în facultate au un sens, lucrează, au cursuri, fac spectacole, aparțin unui sistem. Însă, când cei cinci ani se încheie, când și ultimul spectacol din Gala Absolvenților s-a terminat, când nu mai au ce și unde să joace, atunci plâng.

Era multă tristețe aseară, după „Pescărușul”, în ochii celor care fuseseră pe scenă. Și nu erau lacrimi de emoție și nici de bucurie, deși spectacolul a fost îndelung aplaudat. Era amărăciunea că, dincolo de școală, cu toate problemele ei, cu toate scandalurile, cu toate conflictele, cu toate nemulțumirile nu se deschide nimic. Șanse pentru ei sunt puține. Salariile în teatre sunt înfiorător de mici și, oricum, nu pot intra în teatre. Și joacă în așa-zisul mediu independent, unde visele li se dărâmă unul câte unul și se mint în fiecare zi că e bine.

Că problema este din școală, mai exact din sistem, o știm prea bine. Sunt prea mulți absolvenți. Mult prea mulți. Iar teatrele sunt închise. Și dacă ar fi deschise puțini ar avea loc să intre. Iar spații noi unde să joace nu prea există, nu prea se construiesc. Și trec anii și, știm cu toți, energia asta proaspătă care există la finalul facultății se pierde. Se risipește atunci când nu există antrenament. Dar unde să își facă acest antrenament? Nu există cu adevărat „o generație” de actori noi, pentru că acționează sistemul „scapă cine poate și cum poate”. Și da, s-o recunoaștem, mulți dintre ei ajung să facă spectacole mediocre, în legătură cu valoarea cărora se mint singuri. Și asta, pentru că n-au nici unde și nici cu ce, nu pentru că n-ar avea resurse să facă lucruri extraordinare. Și asta o spun urmărindu-i de câțiva ani buni pe absolvenții UNATC.

În aceste condiții, în care directorii de teatre susțin că nu-și permit să-i angajeze pe actorii tineri, că așa e legea, că sistemul trebuie schimbat, în aceste condiții în care tinerii ajung să creadă că tinerețea lor e o valoare în sine și sunt în stare să calce totul în picioare și să nu-și mai pună sub semnul întrebării propriile mijloace nicio clipă, mă întreb de ce aproape nimeni nu se gândește că, la populația Bucureștiului, spre exemplu, două teatre în plus ar fi și necesare, și bine-venite. Toată lumea vorbește despre deblocarea unor posturi pe care, să fim serioși, prea puțini tineri ar putea fi angajați, în condițiile în care pentru o simplă audiție de rol se prezintă uneori 2000 de actori!!! De ce nimeni nu pune problema că mai e loc de un teatru. Și pentru ei, și pentru noi, publicul… Un teatru de proiecte, cum extrem de puține funcționează în prezent. Bucureștiul e destul de mare ca să mai poată susține măcar un teatru. Un teatru în care să se poată crea o nouă generație.

Sunt generații întregi de actori minunați care, după ce se termină Gala Absolvenților, nu prea mai apucă să pună piciorul pe scenă și să se bucure de aplauze. Nu știu dacă și de asta aveau lacrimi în ochi, dar știu că erau amare.