Familia, tradiţia şi moştenirea. Cuvinte cu greutate şi sens îmbibat de istorie. De la poveştile din tragediile greceşti, trecând prin secole de războaie medievale, cutume aristocrate şi intrigi burgheze, acest nucleu tare în jurul căruia gravitează interese mai degrabă egoiste decât empatice a angrenat multe poveşti devenite literatură. Familia rămâne un subiect viabil pentru încă şi încă şi încă o nouă povestire. Datorită pânzei de relaţii şi ramificaţiilor de sentimente, povestea unei familii se dovedeşte de multe ori structura pe care se poate construi o metaforă a lumii. Acest micro-cosmos în care legile gravitaţiei se pot anula, în care cutremure şi uragane de sentimente pot mătura bunul simţ şi în care personajele trăiesc şi mor după cum o dictează un dat existenţial; fiecare îşi joacă rolul şi zâmbeşte frumos în potretul din rama masivă agăţat pe peretele de la intrare.
„Familia Jeleznov” după Maxim Gorki, montat de Gelu Colceag la Teatrul Mic, este un spectacol care spune o poveste veche parcă dintotdeauna, dar mereu şi mereu reinterpretată şi acordată la un acut timp prezent. O familie în disoluţie, în care fiecare rudă devine un prădător feroce adulmecând pe lângă masculul alfa muribund, în căutarea unei hălci cât mai mari de pradă. Avariţia şi beţia puterii sunt izurile care îi înnebunesc pe jeleznovi. Odată cu modificarea titlului original „Vassa Jeleznova”, Gelu Colceag defineşte clar liniile de forţă ale spectacolului. Matriarhatul rusesc este înlocuit cu o întreagă maşinaţiune de intrigi care se ascut în rugina unui univers industrializat, brutal, contondent şi lipsit de orice urmă de umanitate. Nu doar Vassa, mama care îşi asumă rolul de cap al acestei familii mutilate de ură, e condusă de morbul avariţiei, ci toate personajele din scenă suferă de patologii şi dorinţe negre. Vassa pare aproape o alură de eroină tragică care alege să îşi asume o îngrozitoare vină tragică pentru a păstra intactă averea de care copiii trag din toate părţile.
Cu un parcurs bine structurat, pe o curbă dramatică desenată cu măsură, scenele se succed într-un ritm destul de lent, cu pauze uneori prelungite, cu timpi de respiro şi aşteptări care amână vria din punctul culminant şi liniştea concentrată a deznodământului. Spectacolul demarează destul de greoi, cu o introducere care, deşi din construcţie pare ex-abrupto, îşi ia mult timp pentru a ne prezenta personajele şi relaţiile dintre ele. Odată intrat în miezul problemelor de viaţă şi, mai ales, de moarte ale jeleznovilor, firul poveştii curge ca un thriller psihologic în care oricine poate fi criminalul şi nimeni nu pare a-şi asuma rolul de salvator al acestei lumi putrede şi rele prin excelenţă. Nu există speranţă şi nici eroi pe cai albi. Doar oameni abrutizaţi de egoism şi avariţie, de lene şi desfrâu, de tare fizice, frustrări şi lipsa oricărui orizont. Jeleznovii trăiesc astăzi şi atât. Ca fluturi de o zi palpită spasmodic în jurul unui bec luminos al unei averi orbitoare şi cad răpuşi unul câte unul, incandescenţi, aprinşi de flăcările aceleiaşi patimi. Acest zbucium presărat cu crime, violuri, şantaj şi ameninţarea unui viitor ce nu pare a exista, este descris scenic prin acumularea sufocantă de obiecte într-un spaţiu care doar prin implozie se poate elibera de propria greutate a vinei. Dacă la început turnanta dezvăluie piese masive de mobilier şi o multitudine de camere ale unei case boiereşti cu tradiţie şi bun gust, odată cu moartea ui Jeleznov totul se dinamitează şi, rând pe rând, odată cu obiectele dispare orice sentiment de unitate al acestei familii care se auto-devoră. Într-o atmosferă apăsătoare şi constant ameninţătoare la care contribuie Light design-ul conceput de Daniel Klinger, personajele sunt conduse de Gelu Colceag de la registrul naturalist, până într-un soi de expresionism existenţial sumbru, cu multă grijă pentru a estompa orice contur gros; trecerea se face lin, motivată şi bine susţinută de structura scenariului de joc şi de evoluţia personajelor. Tot acest demers orientat spre profunzimea relaţiilor din scenă nu avea nevoie de ornamentul proiecţiilor ilustrative care sunt parcă lipite din exterior pe o structură în care nu se integrează, ci doar o dublează redundant.
Distribuţia spectacolului funcţionează într-adevăr ca o familie în care relaţiile sunt bine definite. Dana Dembinschi (Vassa) are statura unei mâini de fier care poate ordona şi executa cu aceeaşi precizie de bisturiu. În scenele de forţă scapă puţin controlul şi exagerează cu gesturile explicative şi tonul monocord, însă reuşeşte să îşi concentreze tăcerile şi să obţină un efect ca de lupă asupra emoţiilor în scena de final. Liliana Pană (Ana) are cel mai rotund parcurs şi interpretarea sa punctează nuanţat exact caracteristicile personajului, cu măsură şi rafinament. Ana Bart (Natalia) este stridentă şi nu găseşte nici tonul just, nici motivaţia interioară a personajului, nici uşa de intrare în relaţie cu celelalte personaje. Alina Rotaru (Ludmila) are un parcurs corect, sincer, însă nu trece de limita unui firesc ponderat şi nu tocmai spectaculos. Oana Puşcatu (Dunecika) are atu-ul unei prezenţe pe care nu o poţi ignora şi, cu multă măsură, reuşeşte să se decupeze de fiecare dată când este în scenă. Gabriela Iacob (Lipa) a găsit un gest salvator pentru acest personaj destul de şters şi, prin râsul maladiv, îi motivează boala psihică. Claudiu Istodor (Prohor) este surprinzător în acest rol în care descrie în timp real decăderea unui stâlp al familiei. Cu câteva nuanţe de umor şi ironie, sigur pe sine şi cu o transformare exterioară bine susţinută de gând şi acţiuni. Vlad Corbeanu (Pavel) are o sarcină grea în scenă; ar putea pica uşor într-o interpretare demonstrativă ajutat fiind de fizionimia personajului. Stăpâneşte, însă, cu multă reţinere tot ce face în scenă şi investeşte multă energie şi sinceritate în rol. Virgil Aioanei (Mihailo) este foarte neutru şi nu îşi motivează cu nimic acţiunile; fără să fie ostentativ, este o prezenţă mult prea ştearsă în raport cu alura sa. Alex Bogdan (Semion) reuşeşte să se ia în serios şi construieşte un personaj bine ponderat între lejeritatea de a se alinta şi juca de-a copilul matur şi ferocitatea unui criminal înnăscut.
„Familia Jeleznov” este înainte de toate o poveste spusă cu răbdare şi intensitate. Printre sincopele ritmului care se împiedică din când în când, se pot întrevedea cu uşurinţă colţii ameninţători ai egoismului şi instinctele ucigaşe care mocnesc în spatele politeţei şi rafinamentului unui high-class de îmbogăţiţi care în afară de beţia averii nu au altă raţiune de a fi. O poveste care seamănă îngrijorător cu o realitate de care ne temem.
Teatrul Mic
Familia Jeleznov
după „Vassa Jeleznova” (prima variantă) de Maxim Gorki
Adaptarea: Gelu Colceag
Traducerea: Tania Filip
Regia artistică: Gelu Colceag
Coloana sonoră: Gelu Colceag
Decor: Diana Cupșa
Costume: Ioana Pashca
Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache
Light design: Daniel Klinger
Asistent regie: Teodora Petre
Producător delegate: Arti Stancu
Distribuție: Vassa
Dana Dembinski – Medeleanu: Anna
Liliana Pană / Manuela Hărăbor: Natalia
Ana Bart / Irina Velcescu: Ludmila
Alina Rotaru / Silvana Mihai: Dunecika
Oana Pușcatu: Lipa
Gabriela Iacob: Prohor Jeleznov
Claudiu Istodor: Pavel
Vlad Corbeanu: Mihailo Vasiliev
Virgil Aioanei: Semion
Alexandru Voicu / Alex Bogdan: Zahar Jeleznov
Liviu Ștefan: Fotografie Jeleznov tânăr
Vitalie Bantaș
Print