„Familii” disfuncţionale şi un spectacol asemenea

„E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune” s-a transformat cu timpul în „E uşor a face teatru/ Când prea multe ai a spune”. Teatrul angajat social, teatrul militant, politic, teatrul cu mesaj; pe cât de redundante sunt aceste denumiri scornite pentru o artă care, de când e ea, poartă inevitabil mesaj şi este vrând-nevrând legată fedeleş de componenta ei socială, pe atât de vocale şi in your face au devenit odată cu afirmarea gălăgioasă a political correctness-ului nostru cel de toate zilele. Ai, nu ai o idee de subiect dramatic – precis găseşti un păs personal pe care să îl expui scenic. Cu cât eşti mai vitregit de lumea nebună care te face să te simţi nedreptăţit din găseşti tu ce motiv, cu atât eşti mai îndreptăţit, se pare, să îţi spui of-ul pe scenă. Şi ce dacă nu e neapărat artistic? Găseşti câteva artificii de efect care să convingă spectatorii că problema ta e artă. Şi dacă se încăpăţânează să nu te creadă pe cuvânt, ai alt motiv de vaiet public şi un subiect pentru o nouă povestire.

Spectacolul „Familii” realizat de Eugen Jebeleanu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în co-producţie cu Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu – Facultatea de Litere şi Arte – Departamentul de Artă Teatrală şi Centrul de Cercetări Avansate în Domeniul Artelor Spectacolului este cel mai clar exemplu de exorcizare teatrală contemporană. Se ia un subiect larg, ofertant, general şi vag: familia. Şi apoi se expun tezist, prin vocea unor personaje schematice, toate problemele existenţiale de efect care sunt pe buzele tuturor şi pe pereţii de facebook aferenţi: migranţi, discriminare sexuală, drepturi ale minorităţilor, alcoolism, violenţă fizică, lipsa de comunicare dintre părinţi şi copii, terorism, sistem de asigurări sociale, bătrâni bolnavi pe care nu are cine să-i îngrijească, proceduri birocratice ineficiente, justiţie şchioapă, inegalitatea şanselor; un Cocktail Molotov de political correctness servit cu tot cu umbreluţă la preţ de spectacol de teatru. Aceste teme răstocite prin toate seminariile pretenţioase, la toate conferinţele şi sesiunile de dezbateri cu titluri lungi şi complicate, puse cu furca pe scenă nu se transformă neapărat într-o demonstraţie dramatică la fel de convingătoare ca simpla lor enunţare plină de importanţă.

Pur şi simplu nu e suficient. Într-un decor minimalist, un spaţiu gol delimitat de jaluzele verticale albe, lipsit de orice expresie, semn teatral sau plus-valoare estetică, scenele se succed şi, la un moment dat, se înnoadă stângaci şi forţat. Doi fraţi vitregi se şicanează şi ameninţă reciproc până când ajung să fure împreună din casa vecinilor. O soră îşi ia fratele la rost pentru că şi-a văzut de viaţa lui de gay, în timp ce ea a rămas să îi îngrijească pe părinţii bolnavi şi a ajuns nici ea nu ştie cum alcoolică. Două cupluri se iau la harţă din orice şi ajung să-şi arunce insulte pe tema crizei migranţilor. Apoi, din senin, pentru că trebuiau cumva aduse din condei în discuţie problemele arzătoare la ordinea zilei numite „Coliţia pentru familie” şi „parteneriatul civil” şi „Referendumul pentru modificarea Constituţiei” bărbatul gay vrea să adopte un copil şi nu are voie. Şi atunci curge frumos în proiecţie un text care să ne explice exact cât de fucked-up este situaţia şi cât de tare i se încalcă drepturile bietului om. Aşa o fi, in real life. Dar pe scenă, dacă acest amănunt nu ajută cu nimic acţiunea şi nici personajele şi nici tema în sine e degeaba. E gratuit şi peticit şi altoit prost.

Când vrei să vorbeşti despre toate deodată şi să strângi într-un buchet de frustrări toate punctele de discuţie ale organizaţiilor de tot felul care militează de-a valma pentru cauze doar de dragul de a fi vocale, nu înseamnă neapărat că iese şi artă. Scenariul este o acumulare de platitudini, de clişee, de replici pe care le rumegăm cu toţii de câţiva ani şi de lamentări fără niciun rezultat la fel ca o repriză prelungită de scroll pe Facebook. Iar efectul este acelaşi – aşa cum uiţi toate statusurile „inteligente” şi toate sfaturile utile din filmuleţele vizionate când ai închis aplicaţia, la fel uiţi şi spectacolul când ieşi din sală. Nicio emoţie sinceră, nicio noutate, nimic consistent. Doar o zbatere în van a unor actori, majoritatea stângaci. În afară de Iustinian Turcu şi Marian Bureaţă care, în limitele firescului asumat, construiesc firav relaţii şi un desen ceva mai bine conturat de personaje, colegii lor de distribuţie fie se luptă cu defectele de dicţie şi trăirea care o ia pe dinaintea expresiei – Claudiu Urse şi Vladimir Petre, fie supralicitează stări închipuite şi devin artificiali, pentru că nu găsesc mai deloc logica replicilor – Oana Marin şi Ştefan Tunsoiu. O distribuţie dezechilibrată care ne arată tezist, făcându-ne na-na-na cu degetul arătător ca o educatoare severă preşcolarilor, ce ar trebui să înţelegem din text, în loc să îl joace propriu-zis.

„Familii” este un spectacol ca o prezentare în Power Point. Atinge multe subiecte, superficial, cool, dar fără substanţă şi fără finalitate dramatică. Ca pe un cat-walk, problemele societăţii contemporane defilează ostentativ şi înţepat şi ne strigă în faţă că nu au rezolvare. Fără nimic teatral, în schimb. Doar cu multă dezinvoltură şi siguranţa de sine specifică acestui millenial spirit contagios.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

„Familii” un spectacol de Eugen Jebeleanu

Scenografia: Velica Panduru
Sound design: Claudiu Urse
Video: Andrei Cozlac
Asistenți: Eliza Ceprăzaru, Maria Popovici
Asistent regie: Ștefan Tunsoiu
Distribuție: Marian Bureață, Ioana Cosma, Oana Marin, Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu, Claudiu Urse