Conu Leonida şi Efimiţa urcă încet scările spre scenă, îmbrăcaţi în costume „din cele bune”, îşi iau microfoanele uşor stânjeniţi, se aşază pe canapea şi încep să vorbească – la microfon! –, cu acel firesc forţat, atât de familiar tuturor show-urilor de televiziune la care sunt invitaţi „oamenii obişnuiţi”. Replicile lui Caragiale curg, tăcerile şi onomatopeele şi rostirea creează un efect comic spumos. Momentul este construit pe mecanismul folosit de mass-media, care invită în platoul de filmare „(tele)spectatorul” şi-l încurajează să vorbească… să se dea în spectacol. Mizând întâi pe efectul comic şi pe impactul social al amestecului de timiditate (la început) cu un soi de curaj şi plăcere de a fi în faţa camerei (mai târziu…). Mizând tocmai pe priza pe care o are la public omul scos din anonimat şi lăsat (a se citi „încurajat”) să dezbată marile probleme ale omenirii.
Abordarea lui Silviu Purcărete, care a montat „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” la Sala Mică a TNB, se bazează parţial pe a urmări şi a transpune felul cum s-a modificat această nevoie a omului anonim de a-şi da cu părerea, în spaţiul balcanic căruia îi aparţinem, de la Caragiale şi până azi. Nevoia şi plăcerea de a comenta gazeta (deşi azi gazeta e pe cale de dispariţie…), nevoia şi plăcerea de a avea o părere, oricând şi despre orice, felul ridicol în care lipsa de educaţie se reflectă în opinii, înţelegerea trunchiată a oricărei informaţii, prostia omului de rând, în ultimă instanţă, a acelei mase de alegători manipulabile tocmai din toate aceste motive, toate sunt „vechi şi nouă toate” pe meleagurile noastre, numai perspectiva din care sunt puse în lumină e diferită. De la datul cu părerea în intimitatea celor patru pereţi – sportul naţional cel mai frecvent –, aşa cum se întâmplă în piesa lui Caragiale, la datul cu părerea în faţa naţiunii nu e decât un pas, iar el a fost făcut de televiziune. Şi tocmai această mutaţie o surprinde impecabil Silviu Purcărete în prima parte a spectacolului „Conu Leonida…”, avându-i în cele două roluri pe Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.
Şi, dacă montarea ar fi mers mai departe pe această linie, sensurile ar fi fost mai limpezi, iar miza ar fi fost mai clară. Însă, după o primă parte, în care cei doi actori creează o plasă de relaţii în care intră toată lumea contemporană, cu tot umorul ei trist, toată realitatea de lângă noi, în care Caragiale îşi recapătă tot umorul, toată savoarea, toată amărăciunea şi toată inteligenţa de care montările ultimilor ani l-au păgubit adesea, regia întoarce armele şi întreaga dimensiune se schimbă. Dispare brusc mirajul acelui posibil talk-show (dacă asta o fi vrut regizorul), dispare canapeaua care îşi propunea să sugereze acel aer (fals) de intimitate, dispare cortina, dispar şi microfoanele, iar cei doi sunt arătaţi dintr-odată în atmosfera intimă a unui dormitor, înapoi în lumea lor reală… Unde discuţia continuă, aproximativ la acelaşi nivel, aproximativ pe acelaşi ton, numai că acum au dispărut şi stânjeneala din faţa microfonului, şi o anumită atenţie care se simţea în voce, în felul în care îşi exprimau ideile. Aici deja sunt liberi şi în siguranţă, iar Galibardi, papa, republica, legea „de murături”, toate sunt disecate pe rând, cu „competenţa” sănătoasă şi amuzantă (dacă în realitatea noastră n-ar fi atât de tristă…) a omului din popor care încearcă să priceapă starea lumii.
La nivel de interpretare, construcţia este impecabilă, în fiecare replică şi în fiecare cuvânt se citesc toate gândurile din spate, se citeşte o întreagă poveste de viaţă între doi oameni, gradul de educaţie, ierarhia din familia lor, spaimele, nevoile, tabieturile, obişnuinţele. Decorul lui Dragoş Buhagiar, extrem de ingenios în sine, le serveşte din plin, însă doar până la un punct. Desigur, imaginile sunt frumoase, patul în care cei doi se întind sub plapumă şi discută politică se ridică la un moment dat şi, printr-un artificiu tehnic, ajunge pe verticală. Acest joc de planuri – orizontal-vertical – cu lumea intimă care iarăşi este arătată „în picioare”, iarăşi adusă cumva în lumina reflectoarelor, e spectaculos în sine. Şi pe asta şi mizează regia în mare parte, iar efectul e garantat.
Care este însă logica acestor momente-planuri-imagini în final, când Safta intră în scenă ca o cântăreaţă de cabaret, însoţită de pianist, şi îşi spune replicile picate parcă, dintr-o altă galaxie, este doar una dintre întrebările la care spectacolul nu răspunde îndeajuns. Sigur că explicaţii posibile şi plauzibile pot fi găsite, la rigoare, dar sentimentul că legătura dintre scene este fracturată există la sfârşitul acestei prime părţi, când actorii ies la aplauze…
Şi, din nou, Silviu Purcărete recurge la o soluţie care-i oferă mai multe avantaje. Mizează pe surpriza publicului care, atunci când crede că spectacolul s-a încheiat, e pus faţă în faţă cu o altă versiune, aceeaşi piesă, dar „viţăvercea”. Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc fac schimb de roluri şi spectacolul începe din nou. El spune replicile Efimiţei, ea, pe ale Conului Leonida. Punct şi de la capăt, într-un alt decor, cu alte implicaţii. Din nou, umorul este spumos, publicul reacţionează la replici precum „eu, cu mintea mea de femeie”, rostite de Victor Rebengiuc, femeia-bărbată are farmec, iar în Mariana Mihuţ – Leonida ţi-o aminteşti puţin pe coana Joiţica din celebra montare a lui Liviu Ciulei. Din nou o impecabilă creaţie actoricească, un minunat joc de perspectivă. Dragoş Buhagiar construieşte de data asta un decor aproape clasic, în care cei doi să se simtă „acasă” şi care să contrasteze puternic cu situaţia absolut stranie din final, în care Safta moare… lovită în aşa-zisa „reacţiune”.
Ceea ce lipseşte şi acum sau e neconvingător e tocmai transparenţa motivaţiei. Sigur că textul lui Caragiale permite această modernă permutare de roluri, sigur că permite această dublă perspectivă, permite punerea în discuţie a felului cum lumea şi realitatea înconjurătoare se schimbă în funcţie de cine e la putere, bărbatul sau femeia, dar dincolo de asta, din nou, rămâne în final sentimentul că relaţiile dintre scene şi situaţii sunt fragmentate.
Asta, dacă nu cumva regizorul şi-a propus un joc de-a ficţiunea sau de-a „fandacsia” din două perspective, a căror cheie o dă apariţia Saftei în final: în „fandacsia” lui, cântăreaţă de cabaret, în „fandacsia” ei, eroina care moare. Chiar şi aşa, însă, spectacolul lasă pe alocuri – dincolo de o creaţie actoricească de o extraordinară subtilitate – sentimentul unor idei excelente, dintre care unele sunt abandonate pe parcurs, de dragul gustului seducător al altora.
Print