Doi-zece, doi, doi, oi,oi,oi. Cu reverb,erb,erb. Pentru plăcerea la toată lumea prezentă, pentru pretenariiii mei ‘telectualii, o zicere dîn toată inimioara. Solooo. Întru frăţie, aceptare, iubirică de toţi şi toate cele mai fromoase şi diverse, să moară duşmanii de ură de rasă şi gen. Ra-ra-ra-ra-ra. Balans, balans. I-auzi.
Dacă aşa se cere, se doreşte şi se încurajează spre celebrarea iubirii plenare, se poate şi aşa. De ce atâta corectitudine gramaticală? Corectitudinea politică e suficientă şi ţine loc şi de acord între subiect şi predicat şi de prepoziţii şi de vocabular ales. Pentru ce atâta chin şi efort creativ pentru a sonda modalităţi artistice de exprimare soficticate, cu metafore şi experimente, când „banii, duşmanii, fraţii şi gaborii” rimează atât de bine, iar „valoarea şi inimioara” sunt izvor de inspiraţie şi frumos. Dacă în urmă cu nu foarte mulţi ani maneaua, bat-o vina, era generatoare de distracţie la bairame şi aducătoare de profit fără număr pentru creatorii săi, astăzi nu mai e suficient să o lăsăm în playlist-ul nunţilor unde se lipesc sute pe frunţi, ci e musai să o cocoţăm pe scenă de teatru şi să o aplaudăm la un eveniment cultural de gală, să o aplaudăm şi să ne placă musai dacă vrem să mai putem scoate capul în lumea bună şi să ne păstrăm aura de intelectuali. Nu contează că tu nu asculţi manele. Poţi tu să ai acasă un perete de viniluri cu hard rock sau abonament la Ateneu. Aia e treaba ta. Ce vrem noi e să îţi placă maneaua în public şi să o celebrezi a diversitate întru iubire demonstrativă de aproapele tău de etnie conlocuitoare în pace şi armonie. E un statement, ce nu înţelegi?
Momentul „Manele la Gopo” viralizat, pe marginea căruia s-a polemizat zile întregi, este o mostră de combinaţie de interese care au culminat cu un political correctness mioritic. De la un cetăţean care a vrut să arate la toţi duşmanii că şi-a depăşit condiţia şi a scăpat nişte mărunţiş pe post de sponsorizare şi alţi cetăţeni care au văzut oportunitaea de marketing a gestului în căutarea de vizibilitate şi mediatizare, s-a ajuns la un discurs aberant în care maneaua devine port-drapel pentru suferinţele de veacuri ale străbunilor chinuiţi în lanţuri ai interpreţilor şi prilej de logoree violentă. Discuţii interminabile despre cine are sau nu dreptul să conteste fenomenul, cât de mici sau mari sunt ca artişti cei care s-au ridicat din sală nedorind să asculte manele la Gopo, cât de snobi şi ipocriţi sunt cei care contestă asocierea dintre o gală a filmului românesc şi acest gen muzical, cât de fals a sunat, în fond, strict muzical, chinuiala gâjâită a unui domn care nu prea părea să aibă organ pentru o reinterpretare a „Bohemian Rhapsody”, cât de inestetic era acelaşi domn în maieu alb, în faţa unei săli întregi de ţinute de gală, infinite aspecte luate la puricat. Cert e că multe valori ale tensiunii au fost mărite în urma celor câteva minute de glorie.
În limbajul de lemn al corectitudinii politice momentul este un manifest al liberei exprimări a minorităţii romilor şi un exerciţiu de acceptare şi celebrare a diversităţii. În termeni de bun simţ, oricât de deschis la minte şi la suflet eşti, oricât de a-toate-iubitor, oricât de grabnic-îmbrăţişător de asupriţi până mai ieri ai sorţii, când închizi toate, toate blogurile şi paginile de socializare, când pui capul tău de influencer pe perna ta cu paiete, când îţi dai jos ochelarii de hipster şi închizi lampa cu ioni pozitivi, doar dacă îţi cântă în cap înainte de culcare o manea se numeşte că nu eşti ipocrit. Altfel, eşti doar un profitor care se cocoaţă pe ţambal şi transformă o melodie mai mult sau mai puţin reuşită în imn al unei mişcări insinuante, perverse şi manipulatorii, al cărui scop pare a fi îndobitocirea prin frică. Iar asta parcă s-a mai întâmplat nu demult.
Dacă suntem în punctul în care nu e ok să spui că nu ţi s-a părut tocmai potrivit ca un băiat în maieu să cânte fals o manea pe scena Teatrului Naţional la Gala Gopo pentru că asta te face rasist, nu e cu nimic mai puţin grav decât faptul că era periculos să strigi lozinci anti-comuniste acum trizeci de ani. Libertatea pe care se reped să o ia în braţe ielele şi satirii corecţi politic e tocmai ceea ce interzic fix ei, isteric şi înţepat, cu pseudo-argumente şi adevăruri trunchiate, interpretând manipulatoriu fapte şi refuzând să accepte evidenţe de bun simţ, celor care au reţineri în a celebra haotic orice excentricitate care ar merita câteva lămuriri ale unor semne de întrebare.
Retorica învârtită care ocoleşte subiectul şi deviază inevitabil în formulele agendei inteligent construite şi aproape de necombătut în care iubirea şi diversitatea sunt mai des menţionate decât în orice carte sfântă a oricărei vechi religii îşi găseşte periodic martiri pe care să îi ridice pe braţe. De data aceasta a fost rândul manelei cântate fals în maieu. Ce e mai trist, de fapt, e că de dragul acestui martiriu nu neapărat necesar aproape că nimeni nu a mai băgat de seamă premiile în sine, nu a mai fost loc de felicitări pentru cei care au câştigat, de comentarii şi păreri de rău pentru cei care nu au câştigat şi a existat doar un singur film care şi-a făcut reclamă din toată tărăşenia. Şi parcă e păcat. Dar destul despre filme. Să nu uităm esenţialul…ul…ul. Se ştie!
Print