Fără secrete, în lumea lui Andrei Șerban

Am ajuns prima dată la o repetiție cu „Omul cel bun din Seciuan”, într-o după-amiază în care Andrei Șerban tocmai începuse să lucreze scena nunții. Relaxat, dar cu acel fel de pasiune încărcată de electricitate pe care Andrei Șerban o creează întotdeauna, textul lui Brecht a căpătat un soi de concretețe și de imaterialitate palpabilă, extrem de fragilă, extrem de delicată în timpul cât am stat în sală… Așezați pe scenă, pe jos, pe scaune, actorii – mulți dintre ei tineri cu care regizorul a lucrat la Academiile Itinerante, care, din păcate, nu mai există – descoperă textul și simți cum povestea devine un mic construct, în același timp neclar și limpede, în același timp vizibil „ca prin ghicitură”, dar încă inexistent. Și-i simți forța cu care începe să existe. În tricou negru, simplu, Vlad Ivanov repetă un cântecel. Ești absorbit de felul deplin, desăvârșit în care vezi că se joacă iar și iar cu sunetele, cu notele, cu un amestec de seriozitate și plăcere molipsitoare. Când se oprește, vine și se așază în sală. Alexandra Fasolă și Ana Ularu repetă ca-n oglindă scena nunții. Alexandra în față, Ana în spate. Alexandra rostind cuvintele tare, Ana repetându-le concentrat, asumat – două imagini diferite ale aceleiași Shen Te, omul cel bun din Seciuan…

Este a treia oară când Andrei Șerban pune în scenă textul lui Bertolt Brecht. Prima dată, în 1968, la Piatra Neamț, într-o montare care a făcut istorie, la un început de carieră care se anunța strălucită, o montare cu puternică încărcătură politică, într-un context politic european destul de tulburat și cu puțin timp înainte să plece din România. La New York, peste câțiva ani buni, s-a întors la „Omul cel bun din Seciuan” și l-a pus în scenă, într-o cu totul altă cheie, fără tenebrele politice ale României comuniste, ci într-o zonă de musical cu accente comice. Acum, în România anului 2014, în Bucureștiul anului 2014, într-un ritm amețitor de aproximativ trei săptămâni, pe scena de la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, Andrei Șerban montează din nou „Omul cel bun din Seciuan”, de data asta fără accente politice, ci mai degrabă sociale, punând în discuție problema binelui într-o lume fragmentată, ruptă, individualistă și… capitalistă. Ce (mai) înseamnă azi „a fi bun”?

La mijlocul lunii iulie, timp de patru seri, la Teatrul Bulandra, Andrei Șerban a arătat în fața publicului, cu câteva luni înainte de premiera, preconizată pentru luna octombrie, patru repetiții deschise. Fără decoruri și fără costume… Patru seri în care parte din „mister” și din proces s-a lăsat la vedere… „fără secrete”, ca-n textul lui Peter Brook. Iar cine a avut curiozitatea să urmărească pe viu cum se naște și crește un spectacol, un gând, o idee, cum se șlefuiește o scenă, cum se curăță impuritățile, cum se găsește și se pierde și iar se găsește ritmul, cum se greșește, cum se construiește un spectacol și a venit la Teatrul Bulandra în toate serile a putut să arunce o privire în miezul lucrurilor și în tainele din spatele cortinei. De la o seară la alta, de la o distribuție la altă (spectacolul are distribuție dublă pentru unele roluri), povestea s-a limpezit, a căpătat ritm, forță, nuanțe și personalitate în funcție de cele două distribuții, care fac, de fapt, două spectacole diferite…

Deși au fost patru seri de vară – vara, când publicul bucureștean e obișnuit cel mult cu spectacole independente –, la Sala Toma Caragiu a fost arhiplin și de fiecare dată s-a stat pe jos, pe scări. Andrei Șerban n-a oprit repetițiile decât de câteva ori (am auzit la pauză chiar spectatori ușor dezamăgiți că n-a oprit mai des actorii pentru observații…), dar energia spectacolului încă neterminat a avut un farmec aparte.

Actorii apărând în costume de repetiție, alții cu jumătate din costum – privirea pe care decorurile neterminate îți permiteau s-o arunci dincolo… înspre culise și să zărești cum o cabinieră o ajută pe una dintre actrițe să schimbe repede rochia în fața unei oglinjoare, sau cum actorii aleargă să ajungă pe scări pentru următoarea intrare și așteaptă, ascultându-și colegul de scenă. Sau cum Rodica Mandache își ia aripa de înger și-i potrivește elasticul… sau cum un regizor de culise îi ia geanta din mână imediat ce iese din scenă. Sau cum muzica se creează aproape în timp real, sau cum unul dintre actori se plimbă prin spatele decorurilor atent la ce se întâmplă în scenă și concentrat. Sau cum Alexandru Potocean își potrivește lavaliera, sau cum Ana Ularu își dă jos peruca verde de prostituată, sau cum Alexandra Fasolă repetă cu ochii și cu buzele atentă, înainte să intre în scenă, devenind din minunata și inocenta Shen Te, într-o clipă, asprul și intransigentul Shui Ta… Să vezi cum, de la o seară la alta, energia publicului funcționează și face ca unele scene să se așeze, altele să se limpezească, altele să dispară, altele să se adâncească și să câștige în nuanțe și în profunzimi, să vezi cum un personaj se schimbă aproape miraculos, ca o substanță în care adaugi o altă substanță, să vezi cum unele lucruri se pierd și altele se câștigă, să observi pe viu cum se topește o frumoasă doză de inocență, de nesiguranță, de vulnerabilitate și se transformă în siguranță, fără să șteargă însă pe deplin „neprevăzutul”…

Să vezi cum textul, încă nesigur în primele seri, devine tot mai mult al celui care-l rostește, să vezi cum celebra distanțare brechtiană funcționează în cel mai frumos fel posibil și adresarea actorilor, întotdeauna către public, niciodată unul către altul, capătă nuanțe pe care numai prezența și energia acestui public le poate da. Să simți cum publicul are o formă aparte de generozitate și deschidere și vrea să vadă tocmai imperfecțiunile și greșelile și frumusețea inefabilului, să-l simți cum reacționează la acele replici pe care regizorul le apasă ca pe niște butoane, care să declanșeze în cel din sală o lume întreagă de conexiuni. Să-l vezi pe Andrei Șerban vorbind în fiecare seară despre frumusețea acestor momente de grație, când căutarea este mai importantă decât rezultatul, aceste momente la care spectatorul obișnuit prea rar are acces… Să-l vezi ridicându-se și potolind aplauzele într-o sală întreagă prea grăbită să aplaude, în loc să asculte cântecelul din final „Epilogul optimist”, a cărui concluzie e dătătoare de fior și emoție „Aici Seciuan e București”…

La toamnă, cu decoruri și costume, „Omul cel bun din Seciuan” va fi, probabil, un alt spectacol. Dar gustul repetițiilor deschise va rămâne, cu siguranță, mai intens. Poate pentru că forța a tot ceea ce se află „în construcție” este unică și irepetabilă și păstrează în ea „amintirea” și speranța a ceea ce va fi. Scria Andrei Șerban în prefața volumului „Fără secrete”: „Brook spunea că mergi la teatru ca, pentru zece secunde, să poți avea gustul unui alte lumi, mai bune. Adevărat, a construi o lume mai bună poate lua mii de ani, dar, dacă mergem la teatru și măcar o dată avem gustul unei alte lumi posibile, atunci, teatrul merite să continue să existe, e încă nevoie de el”. Despre acest gust e vorba în „Omul cel bun din Seciuan”…