„Odiseea străinului” este tema acestei a cincea ediții a Festivalului Internațional „Interferențe”, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care își propunea în urmă cu zece ani să producă o sincronizare a teatrului din România cu ceea ce se întâmplă în lume. De ce străin? Ce (mai) înseamnă străin azi, în contextul unei Europe care tinde spre globalizare, care deschide granițele imigranților, dar care le refuză în fapt integrarea? Cui și de ce îi e frică de străini? Care sunt limitele înstrăinării? Sunt câteva dintre întrebările pe care le conturează ediția din 2016 a Interferențelor, într-un Cluj care în urmă cu puțină vreme a pierdut bătălia pentru Capitala Culturală Europeană, într-un Cluj care se pregătește intens pentru sărbătoarea zilei naționale de 1 decembrie și înalță brazi și beculețe, într-un Cluj în care deja în cafenele se aud colinde, într-un Cluj care se luptă nu de ieri cu această problemă sensibilă a „străinului”.
„Interferențe” propune, odată la doi ani, o deschidere absolut necesară pentru teatrul din România, conturând prin spectacolele invitate aici câteva dintre tendințele importante ale teatrului actual, aducând la Cluj nume și spectacole importante sau, cel puțin, cu o problematică acut contemporană, regizori-vedetă în Europa și în lume. „Ce este eu și ce este celălalt?” e întrebarea pe care o lansează Tompa Gabor, directorul festivalului. „Este oare străin acel Celălalt a cărui religie sau limbă este diferită, care aparține sexului opus sau are idei diferite? Putem vorbi de înstrăinarea noastră proprie? Despre străinul care apare în particular? Putem fi străini în lume, în propria țară, în propriul oraș, în propria casă, în propria familie, în propria piele?” Acestea și alte întrebări în jurul acestui subiect constituie nucleul celor unsprezece zile de festival, în care, la Cluj, sunt invitate douăzeci și două de producții. Un sfârșit de noiembrie și început de decembrie în care aici se întâlnesc nume precum Declan Donnellan, Andrei Șerban, Tomaž Pandur, Tompa Gábor, Yuri Kordonski, Viktor Bodó, Andriy Zholdak…
„Teatrul contemporan, care s-a apropiat cât se poate de mult de arta performance-ului, ne propune o civilizație a persoanei întâi singular”, e opinia lui Andras Visky, directorul artistic al festivalului. „Eul gol-goluț și, în jurul său, realitatea dispărută. (…) Omul epocii mass-media este copleșit de angoasa pe care o provoacă mărturia unei suferințe ce pare de neînlăturat. Măreția omului, întruchipată și în actul creator, devine ridicolă, până și umbra îi dispare fără urme: nu mai avem unde să ne ascundem. Arta a devenit exterioară, pierzându-și aspectul scandalos, uneori de-a dreptul subversiv, care a zdruncinat ori cel puțin a clintit societatea sau puterea”, mai spune Andras Visky, ale cărui cuvinte capătă și oferă un sens special acestei ediții a Interferențelor, în acest context socio-cultural: „Totuși, să nu uităm: cuvântul iubire cuprinde uneori cel mai fanatic egoism, dorința de posesie și teama de vid. Iar cuvântul libertate disimulează uneori lipsa de iubire cea mai glacială”.
După primele zile de Interferențe, care s-au învârtit în jurul ideii de „străin” – de la conferințe, la discuții și la spectacole –, se conturează o imagine destul de „colorată” a acestei ediții, care s-a deschis cu „Faust”, în regia lui Tomaž Pandur, de la Teatrul Național Sloven din Ljubljana, ultimul spectacol creat de Tomaž Pandur, înainte să moară la doar 52 de ani, în aprilie, în acest an. Regizorul care a pus în scenă a treia oară textul lui Goethe și despre care Tompa Gábor spunea la deschidere că „și când nu regiza Faust, de fapt regiza Faust” a creat în acest ultim spectacol, peste care plutește un aer vag și straniu premonitoriu, o adiere nu a morții, ci a lui „dincolo”, o lume în care omul și oamenii trăiesc o formă de înstrăinare neconștientizată până la capăt, disimulând în permanență în absurd nevoie de autocunoaștere.
O chestionare profundă a sensului, asta e ceea ce propune spectacolul lui Pandur care lasă sentimentul că Faust-ul lui are acces pentru clipe disparate, la ceea ce e „dincolo”. Iar alchimia se materializează scenic în imagini proiectate în care simboluri se topesc și se amalgamează, cifre și formule infinite, înecate în sânge, pe un fel de cortină-ecran, care oferă și în același timp blochează accesul la mister. Misterul, un cuvânt care ascunde o realitate ce se refuză lumii noastre și pe care lumea noastră o refuză în numele unei false emancipări. Pandur se joacă interesant cu misterul, își parodiază personajele până spre final, care în spectacolul lui se auto-ironizează și-și comentează distanțat propriile acțiuni, de la „înălțimea” unui nou secol care nu mai rezistă romantismului devenit desuet. O farsă existențială pusă la cale într-o altă dimensiune a existenței, unde diavolii se joacă de-a viața și de-a moartea ținând în mână baloane negre uriașe… Dar, în final, totul se schimbă și tonul se înnegurează, călătoria lui Faust prin univers – un univers proiectat în spatele lui și semănând cu tărâmurile din romanele fantasy – propunând un alt tip de înțelegere a lumii și a „străinului”. Un tip de teatru de artă azi din ce în ce mai ocolit, ca fiind vetust, într-o lume aflată în căutare disperată a „noului” atât de des sinonim cu forma fără fond și cu superficialul, spectacolul lui Tomaž Pandur oferă un tip de acces din ce în ce mai rar la mister. Iar imaginea din final, cu silueta lui întoarsă cu spatele și plecând spre altceva rămâne puternic pe retină.
Print