Semnatarul acestei cronici de spectacol fiind, înainte de toate, filolog și profesor solicită îngăduința unor mai lungi preliminarii fundamentate pe ceea ce socotește a fi utile reîntoarceri la cărți și la citatele aferente. Totul spre a încerca să ne lămurim pe îndelete, poate chiar și mai bine, asupra felului în care stau lucrurile cu Brecht, cu importanța lui în istoria teatrului secolului al XIX-lea, cu ce înțelegem prin conceptul de „piesă pedagogică”, dar și prin acela de „brechtianism”.
Începem cu un citat mai amplu din clasica Istorie a teatrului universal (Editura Univers, București, 1971) a lui Vito Pandolfi. „Ceea ce face din Bertolt Brecht – poet, dramaturg, prozator, gânditor – o figură eminentă, am zice simbolică, și nu numai în cadrul strict teatral, este faptul de a fi gândit și realizat o nouă formă de reprezentare a lumii, cu o nouă și clară orientare etică. El este un îndrumător al conștiinței și însăși drama interioară trăită și suferită de el de-a lungul a treizeci de ani, poate cei mai frământați ai patriei sale, servește la clarificarea dramei care a zguduit profund o mare parte din intelectualitatea europeană. Prin opera lui Brecht se reliefează limpede această dramă și învățătura ei pozitivă.”
Cred că ar fi de reținut deja câteva cuvinte ori sintagme, așa cum sunt figură eminentă, nouă și clară orientare etică, îndrumător de conștiințe, intelectualitate europeană.
Mergem acum mai departe și desprindem un citat din cartea coordonată de John Russel Brown Istoria teatrului universal – ediție ilustrată, apărută în limba română în anul 2016 la editura bucureșteană Nemira. „Așa cum spune Peter Brook, Brecht este o figură cheie a teatrului din secolul al XX-lea, chiar dacă și în Germania, ca și în restul Europei și în America, influența lui avea să se arate abia în 1950, întârzierea fiind cauzată de dictatură și exil. Pe-atunci notorietatea lui o egalase pe a lui Reinhardt, ca dramaturg care-și monta propriile piese în propriul teatru din Berlinul de Est, cu propria lui trupă, Berliner Ensemble” care a continuat să îi populeze opera și după 1956, când el a încetat din viață. Încă de atunci teoriile lui Brecht (mai mult decât exemplul lui) i-au influențat pe aproape toți dramaturgii, regizorii și scenografii din ultimele decenii, de la Arthur Adamov și Edward Bond la Giorgio Strehler și Peter Weiss și de la montări moderne după Shakespeare la musicalul american în versiunea lui Stephen Sondheim. Însă Brecht era un copil al anilor 1920. Extremist atât în ideologia adoptată, cât și în contestarea convențiilor teatrale la putere în epocă, a renegat și formele aristotelice, și entertainmentul comercial, culinar. Piesele lui au atras atenția publicului încă de la început prin scandalul iscat de spectacole și prin stilul lui de viață flamboaiant proletar, dar și prin premiile literare câștigate de textele lui și calitățile lui iconoclaste.
Și iar scoatem în evidență câteva sintagme-cheie. Ca, de pildă, extremist în ideologie, contestarea convențiilor scenice, stil de viață proletar. Plus observația că Brecht s-a numărat printre cei mai vajnici contestatari ai formulei considerate desuete a teatrului aristotelian. Acum, contestatar al formulei în cauză a fost și francezul de origine română Eugène Ionesco. Ceea ce nu l-a împiedicat pe autorul Notelor și contranotelor să intre în dură coliziune cu semnatarul Micului Organon, așa după cum ne-o dovedește miniatura dramaturgică Improvizația de la Alma.
Să observăm cum se amestecă în fragmentele mai sus citate judecățile de ordin strict teatral, referitoare la reînnoirea expresiei dramaturgico-scenice, la caracterul revoluționar al scrierii dramatice și al punerii în scenă la care aspira și pe care le teoretiza cu asiduitate Brecht, cu cele ce slăvesc presupusa moralitate a dramaturgului care s-ar fi pus, vezi Doamne!, în slujba proletariatului.
Mai facem însă încă un popas livresc și ne oprim la cartea lui Paul Johnson, Intelectualii, în repetate rânduri reeditată de editura bucureșteană Humanitas. Carte ce ne arată că nu întotdeauna intelectualii și că, în orice caz, nu toți au reprezentat puternice exemple morale. Printre cei puși la colț, desființați de-a dreptul, ce să vezi?, se află însuși Brecht. Devenit un abject agent de propagandă al comunismului de tip sovietic, stabilit interesat în RDG, având la dispoziție veșnic un pașaport care îi permitea să călătorească oriunde, care era plătit cu onorarii imense, trăitor într-un lux care nu avea nimic în comun cu viața zilnică a proletariatului pe care îl apăra, cu stilul flamboaiant proletar elogiat în Istoria… coordonată de John Russel Brown, proletariat căruia Brecht îi dădea lecții. Nu oricum, ci contra cost.
Cam aceasta e realitatea, aceasta e esența orientării etice pe care o elogia eronat Pandolfi și din cauza ei, dar și din pricina ideologiei marxiste propagate de autorul Omului cel bun din Sîciuan, în mai toate scrierile sale există reticențe în privința punerii în scenă, îndeosebi în țările fost comuniste, a pieselor dramaturgului în cauză.
Însuși textul Cercul de cretă caucazian este puternic contaminat de ideologia stângistă/marxistă/leninistă. Să ne reamintim că toată povestea emoționantă a Grușe(nkă)i, a lui Mihail, copilul salvat de la moarte de aceasta, a lui Simon, poveste convocată de Arkadi, spre a lămuri o chestiune de proprietate și care face din sus-menționata scriere ceea ce se cheamă o piesă pedagogică, să ne reamintim că referințele la judecata solomonică, amestecul dintre istoria din secolul al XIV-lea și cea din vremea Războiului de 30 de ani sunt puse în serviciul susținerii ideii că pământul se cuvine să aparțină celor care îl lucrează. Avem, așadar, de-a face cu un manifest mai mult sau mai puțin voalat întru justificarea eradicării proprietății private, a dispariției bogaților, a promovării valorilor colectivizării. Fapt defel de mirare dacă ne reamintim detaliul că Cercul de cretă caucazian a fost elaborată într-o primă formă între 1943 și 1945, apoi rescrisă în 1948. Or, în toată această perioadă Brecht a figurat pe statul de plată al Moscovei. Pandolfi vorbea, parcă, despre statutul de îndrumător de conștiințe al lui Brecht.
Meritul principal al Ancăi Bradu, regizoarea spectacolului de la Teatrul Szigligeti din Oradea, e că a atenuat pe cât a fost posibil toate aspectele, toate nișele, toate capcanele cu tentă ideologică, specifice caracterului de manifest politic ce parazitează piesa. A favorizat, în schimb, povestea nenumăratelor sacrificii ale Grușenkăi, fata care a făcut până și imposibilul spre a-l salva pe Mihail. Anca Bradu a atenuat notele melodramatice identificate de exegeți (se referă la ele autorul capitolului dedicat lui Brecht din Istoria… apărută la Nemira). Regizoarea nu s-a dat de ceasul morții spre a ne demonstra cât de specialistă în teoriile brechtiene este. Nu brechtianismul spectacolului a preocupat-o. A preferat să pagineze scenic clar, eficient, cu impact la public, o poveste emoționantă (repet, emoționantă cu măsură) despre devotament, sacrificiu, spirit matern, dreptate, suflet. A recurs la muzica originală a lui Paul Dessau (în spectacolul din 1977 al lui Lucian Giurchescu, de la Teatrul de Comedie, așa după cum aflăm din cronica altminteri destul de eliptică a lui Radu Albala din nr. 12/1977 al revistei Teatrul, i s-a comandat o partitură nouă lui Paul Urmuzescu) interpretată live de Dombi Dávid, Kurucz Tibor și Marcu Agnes, sub conducerea lui Mezei Szilárd.
Scenografa Andra Bădulescu Vișniec a valorificat structura metalică a decorului, a mascat-o atunci când era cazul prin felurite și inspirate accesorii, dar și prin costume frumoase, colorate. Coloritul acesta al vestimentației personajelor a fost și el unul echilibrat, de bun gust, nu a căzut în capcana spectacolului de bâlci. Mălina Andrei, o veche colaboratoare în domeniu a Ancăi Bradu, a conceput o extrem de eficientă mișcare scenică și împreună cu regizoarea a asigurat o demnă de aplaudat coeziune a grupurilor care se fac și se desfac cu naturalețe, firesc, parcă fără efort, sub ochii noștri.
Vedem pe scenă aproape întreaga trupă de teatru dramatic de care dispune la ora actuală Teatrul Szigligeti. Atent coordonată, acordată, însușire care nu exclude însă câteva departajări individuale. Începând cu Tasnádi-Sáhi Noémi, o bravă, admirabilă Grușa, continuând cu Dimény Levente, un omniprezent Narator, cu Kardos M. Róbert, serios, stăpân pe rolul Azdak și nu numai, cu Szotyori József, foarte bun în Simon, cu Fábian Enikὄ, aceeași admirabilă profesionistă care știe mereu să fie altfel în fiecare dintre multiplele roluri încredințate, cu extrem de subtilul Doboș Imre, cu Hunyadi István, iarăși în foarte bună formă, cu Fodor Réka, cu Kiss Csaba, frumos ajuns artistic la maturitatea creatoare, cu Kovács Levente jr., cu Gajai Agnes, cu Sebestyén Hunor al cărui talent se vede de la o poștă și când e vorba despre roluri episodice, cu Szabó Eduard, Ababi Csilla, Csepel Mark și Kὄrner Anna.
Teatrul „Szigligeti” din Oradea
CERCUL DE CRETĂ CAUCAZIAN de Bertolt Brecht și Paul Dessau
Traducerea în limba maghiară: Ungár Julia
Regia: Anca Bradu
Decorul și costumele: Andra Bădulescu Vișniec
Mișcarea scenică: Mălina Andrei
Conducerea muzicală: Mezei Szilárd
Cu: Tasnádi -Sáhi Noémi, Kardos M. Róbert, Ababi Csilla, Csatlós Lóránt, Dimény Levente, Dobos Imre, Fábian Enikὄ, Fodor Réka, Gajai Agnes, Hunyadi István, Kiss Csaba, Kovács Levente jr., Sebestyén Hunor, Szabó Eduard, Szotyori József, Csepel Márk, Kὄrner Anna
Muzicieni: Dombi Dávid, Kurucz Tibor, Marcu Agnes
Data reprezentației: 3 iunie 2018
Print