Felicia Dalu este absolventă a Liceului de coregrafie din București, a lucrat la Teatrul Muzical „Constantin Tănase“, la Teatrul de Operetă, a colaborat cu Televiziunea Română, a profesat o perioadă și în Germania. A semnat coregrafia mai multor spectacole regizate de Victor Ioan Frunză, Horea Popescu, Lucian Giurchescu, Dan Micu, Alexandru Tocilescu, Mircea Cornișteanu, Claudiu Goga. A colaborat cu universități de teatru, în calitate de profesor invitat, și-a luat apoi licența în regie și doctoratul cu o teză dedicată teatrului muzical. În prezent este conf. univ. dr. la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș și își continuă, bineînțeles, parcursul profesional.
Numele dumneavoastră se leagă de câteva spectacole muzicale românești, pe care le-ați semnat alături de regizori importanți, precum regretatul Alexandru Tocilescu (Nevestele vesele din Windsor la Teatrul Metropolis, de exemplu) sau pe care le-ați construit singură, cum s-a întâmplat cu Bucureşti, cuibuşor de vijelii (Teatrul Național București). Care este după părerea dumneavoastră rețeta spectacolului muzical autohton?
Despre teatru muzical și producțiile sale actuale, atât de diversifícate, se poate vorbi mult, fiindcă acest gen teatral este unul vast. Din păcate, însă, nu putem avea încă o discuție despre o presupusă existență a unui spectacol muzical autohton. Dintr-un anumit punct de vedere, consider că, este prea devreme. Și afirm acest lucru fiindcă spectacolul muzical autohton trebuie să folosească ca sursă de inspirație dramaturgia românească și să se adreseze spectatorului român, prin limbajul său propriu, evidențiind aspectele cele mai sensibile ale vieții românești. Acest gen de spectacol se bazează în special pe emoție sub toate aspectele ei, emoție care trebuie imediat împărtășită cu intensitate și sinceritate publicului spectator care, de altfel, are dreptul să înțeleagă nu numai limba de adresabilitate, ci și conținutul poveștii, textul, dar mai ales subtextul, muzica și inflexiunile sale, poate unice, izvorâte din melosul spațiului în care am fost plămădiți și educați. Poate că în felul acesta dramaturgia românească va ieși din nou la rampă, fiind pe nedrept uitată de majoritatea oamenilor de teatru din țară. Se cuvine să vorbesc și despre un alt aspect – s-a întârziat prea mult cu introducerea unor cursuri instituționalizate care să conducă la formarea unor actori de gen și a unor producții de teatru muzical contemporan. Imi pare rău pentru lipsa de perspectivă a oamenilor de teatru de la noi care nici astăzi nu înțeleg dimensiunea teatrului muzical și aspectele benefice pe care acesta le-a oferit, deja, producțiilor de teatru modern și nu numai.
Prin urmare, după părerea dumneavoastră, nu putem compara spectacolele de la noi cu ce se joacă în alte țări cu tradiție?
Nu există termen de comparație între producțiile muzicale din alte țări și încercările de la noi. Acestea din urmă pot crea un precedent periculos, fiind emanații ale unor creatori fără experiență în domeniu, care pot determina publicul să își formeze o judecată greșită asupra genului teatral…
Tradiția românească merge mai mult spre teatrul de varietăți? Mă gândesc la celebrele spectacole semnate de Constantin Tănase la Cărăbuș, la minunatele momente în alb și negru realizate de Alexandru Bocăneț pentru televiziunea publică. Teatrul de varietăți este foarte diferit de spectacolul muzical?
Tradiția românească a spectacolului muzical este una scurtă și cuprinde o varietate restrânsă de specii ale acestuia: spectacolul de revistă ,,Constantin Tănase“, opereta cu producțiile sale. Mai nou, aproape fiecare teatru din țară, inclusiv Opera Română din București, a introdus în repertoriu una sau mai multe producții de teatru muzical… În ceea ce privește diferențele dintre teatrul de varietăți și teatrul muzical, acestea există cum există, de asemenea, între cele două și afinități, asemănări. O exemplificare poate veni din operă, care folosește ca element principal calitățile vocale ale interpretului, în contrast cu teatrul muzical, care pune în valoare actorul (arta interpretării lui) și calitatea specifică a vocii sale. În libretul ce stă la baza producției de teatru muzical, partitura muzicală cu versurile, partitura dramatică (povestea, dialogurile) și arta coregrafică își împart rolurile în mod egal, pe când în operă și operetă ponderea este atribuită muzicii. Muzicalurile sunt interpretate în limba publicului spectator, indiferent de cea în care au fost compuse. Cât despre spectacolele de revistă de la noi, astăzi, mă abțin de la comentarii. Dar privind în trecut, la perioada de glorie a acestora, sub conducerea lui Constantin Tănase, tradiție care s-a perpetuat în timp, pot afirma că revista românească avea o amprentă originală prin promovarea unei permanente satire politice (în text și cântece, cuplete), satiră asupra societății și a conducerii politice din epocă.
Teatrul muzical este considerat divertisment (de bună calitate)? Are și un rol terapeutic?
Da. Spectacolul de teatru muzical fără a renunța la valorile divertismentului aspiră la statutul de ,,artă serioasă“ prin conținut ambițios, teme universale, caracter dramatic, personaje profunde și mai ales prin producții teatrale. Spectacolul muzical fascinează publicul, apelând totodată la umor, drama, la emoții adânci, fără a se mulțumi cu senzații de suprafață. Cât despre rolul său terapeutic? El poate influența un mod de gândire și abordare asupra vieții personale și nu numai.
Credeți că spectacolele muzicale care se joacă la noi sunt de bună calitate? Tehnic, la nivelul conținutului… Evoluăm?
Calitatea spectacolelor de la noi este discutabilă. Experiența proprie în domeniu mă determină să afirm că avem nevoie de o pregătire serioasă și o abordare pe măsură. Numai atunci/așa vom putea vorbi de o presupusă evoluție.
Aveți în portofoliu și un spectacol muzical pentru copii – Cântec pentru Tisha. În cazul său, scopul a fost și unul educativ, într-o formă sau alta?
Există la ora actuală o varietate de spectacole de gen (chiar și reluări), în întreaga lume, dedicate copilăriei, adolescenței și unei problematici complexe, legate de aspectele multiple ale acestora. Eu am creat, pe scurt, o poveste inspirată dintr-o realitate românească ce vizează temerile și angoasele unui copil care este nevoit să-și asume singurătatea impusă de plecările repetate ale părinților în căutarea de joburi. Fără a crea o dramă din acest aspect al vieții, am construit un libret în care toate asperitățile se topesc în text, muzică și dans, ca rezultat al dorinței firești, caracteristice copilăriei, spre visare, spre joacă și speranță.
Ați lucrat cu Victor Ioan Frunză, Dorina Crișan Rusu, Mircea Cornișteanu, echipa Teatrului Masca ș.a. Cum v-ați format însă ca profesionist al teatrului muzical?
Este o poveste lungă care începe la vârsta de 8 ani și care continuă și astăzi. Va pot spune că revenirea mea în țară (după o experiență profesională occidentală) și eforturile pe care le-am făcut de atunci și până astăzi m-au determinat să iau decizia de a nu renunța să promovez acest gen teatral, prin formarea unor actori care să descifreze și să abordeze corect, prin studiu, producțiile de teatru muzical.
CV-ul dumneavoastră profesional atestă și o activitate managerială (Teatrul de Artă Deva), pe care memoria presei on-line o reține ca fiind mai puțin plăcută. Cum ați caracteriza-o astăzi?
În ceea ce privește activitatea mea teatrală de la Deva, vă pot spune cu sinceritate că mi-ar fi plăcut să încep acolo construcția unui teatru muzical autohton, deoarece luasem în calcul, pe vremea aceea, faptul că, teatrul din Deva a fost ,,teatru de revistă“ și păstrase o structură în care era inclusă existența unei orchestre și o mică parte din cântăreții și actorii cu experiență. Din păcate, ca și în alte ocazii, oamenii nu erau pregătiți și nici nu au înțeles necesitatea unei schimbări. Cât despre presă, aceasta era interesată mai mult de coliziunile dintre vechea și noua conducere, publicând lucruri mai mult sau mai puțin adevărate. De altfel, aceste aspecte m-au determinat, ca după o scurtă perioadă de timp, să părăsesc și să abandonez proiectul meu legat de crearea unui teatru muzical. Am învățat ca poți fi ascultat numai atunci când oamenii pe care îi întâlnești sunt pregătiți să o facă și că poți cere prea mult, uneori.
Pregătiți la Universitatea de Artă din Târgu Mureș un progam de Master dedicat spectacolului muzical. Este primul program de acest tip la nivel național?
Știu că în țară, mai precis la Galați, se studiază teatrul muzical, dar nu cunosc contextul. La UNATC București, în cadrul Masterului de actorie este inclus adesea un proiect de teatru muzical. Cred, totuși, că includerea în programul UAT din Târgu Mureș a unui Master de teatru-muzical reprezintă o formulă unică, nouă în instituțiile superioare, specialitatea fiind diferită prin format și abordare.
Dezvoltarea genului a impus și această încercare de profesionalizare? Sau abilitățile pe care le dezvoltă spectacolul muzical sunt utile oricărui actor, deși nu sunt îndeajuns formate în timpul anilor de studiu, insuficienți și ei?
Sigur, dacă privim istoria teatrului muzical, emanciparea, dezvoltarea, modernizarea spectacolului de gen a impus o pregătire profesională la nivel înalt. Dar faptul că pregătirea unor actori în domeniu este mai mult decât utilă este un fapt incontestabil. Trebuie să ne gândim că actorul, studiind acest gen de limbaj scenic, își descoperă, dezvoltă și îmbunătățește niște abilități artistice necesare oricărei producții de teatru modern.
Cui va fi deschis acest program de la UAT? Sau altfel spus, ce fel de masteranzi așteptați, cu ce calități?
Cursul de Master în teatru-muzical se adresează tinerilor atrași de acest gen teatral. Obiectivul acestui curs este acela de a explora, cerceta și prezenta o cât mai cuprinzătoare interpretare a definiției de teatru-muzical, care dezvoltă abilitatea abordării unei diversități la nivelul jocului actoricesc; dezvoltă, redefinește și testează procesul personal în relația cu aceste noi tehnici și abilități profesionale; dezvoltă gândirea critică asupra modului de îmbinare a posibilităților și abilităților reale în procesul de corelare al practicii cu teoria; dezvoltă o rigoare a raportului etic profesional de lucru; dezvoltă o gândire longevivă de educare și învățare permanentă, capabilă să identifice, deopotrivă, în viața profesională și personală obstacolele și nevoile ce trebuie depășite.
De câți ani lucrați și în învățământul artistic?
Am început să colaborez cu instituțiile de învățământ românești de la primele mele reveniri în țară. De exemplu, primul meu proiect s-a desfășurat în cadrul UNATC București, la clasa de actorie condusă de prof. Dem Rădulescu. Am pregătit atunci o variantă scenică (examen de licență) a spectacolului muzical ,,Cabaret“.
Ce satisfacții vă aduc orele petrecute cu studenții dumneavoastră?
Acum un an am pus în scenă primul meu proiect de teatru muzical în cadrul UAT. A reunit toate secțiile: actorie, coregrafie și pedagogie muzicală. Am pregătit pentru acest exercițiu un libret inspirat din dramaturgia lui Tudor Mușatescu, ,,Profesorul de franceză“ (libret, versuri, regie și coregrafie – Felicia Dalu, compoziția muzicală – Zeno Apostolache). Am stabilit încă din aceea perioadă o relație foarte apropiată cu studenții și un climat bun de lucru. Mă bucur să constat că relațiile au rămas la fel de plăcute și că unii dintre ei vor să studieze muzicalul. Îmi place să explorăm împreună acest gen și le ofer tinerilor cât pot de mult din experiența mea profesională și nu numai. Frumusețea acestui gen teatral ne face părtași, deopotrivă, în descoprirea unor noi metode de lucru și în creșterea, evoluția profesională a fiecăruia dintre noi.
Print