Felix Alexa: Nu cred că facultatea trebuie să pregătească nişte artişti cu capul în nori

Interviu realizat de Oana Arsenoi, UNATC București, Teatrologie, anul I

Felix Alexa şi-a început cariera de regizor încă din timpul universităţii, iar, la scurt timp după absolvire,  şi pe cea de cadru didactic. Este interesant cum s-a produs această evoluţie paralelă şi cum ea continuă încă, aşa că am stat la o discuţie despre avantajul de a pactica aceste două meserii în acelaşi timp, dar şi despre problemele care apar în clipa în care activezi în două instituţii diferite, care au totuşi ceva în comun: teatrul.

Aș vrea să vorbim despre ce înseamnă să fii activ în afara cursurilor, să predai regie, dar să şi montezi, având în vedere că există profesori în universităţile vocaţionale care nu fac acest lucru.

Mie mi se pare soluţia cea mai bună şi cea mai eficientă, pentru studenţi în primul rând. Mărturisesc că acum 10 ani, având mai puţină experienţă ca profesor, nu le spuneam aceleaşi lucruri studenţilor și nu aveam aceleaşi strategii pe care le am acum. Fiecare nou spectacol contează, se adună la experienţa ta ca regizor şi, indirect, se adună la experienţa de profesor. Pentru mine e de neconceput să nu ai o experienţă teatrală directă şi să predai regie. Mi se pare că cele două aspecte merg foarte bine împreună, în sensul în care tot ce câştig ca experienţă în teatru îmbogăţeşte experienţa de profesor şi invers. Relaţia pe care o am cu noile generaţii de studenţi mă ajută să înţeleg ce se schimbă în societate. E un schimb permanent.

Această experienţă din teatru se manifestă ca un exemplu în faţa studenţilor?

Nu aş numi-o chiar exemplu, mi-e frică de cuvinte aşa puternice. Cred că e vorba de experienţă pur şi simplu. Experienţă de viaţă, experienţă teatrală, de a lucra noi texte, de a lucra cu noi generaţii de studenţi, mari actori, tineri sau mai în vârstă. Pentru mine viaţa atât la teatru, cât şi la facultate e interesantă pentru  că e provocatoare tot timpul. Am de-a face cu oameni și experienţe noi, e un schimb de energii şi de idei care mă ţine viu.

Tatăl dumneavoastră a spus că nu este îndeajuns să priveşti, că trebuie să seduci prin valoare. Sună foarte frumos…

Mie nu mi-a zis acasă chestia asta (râde). E evident că moştenesc multe lucruri de la el. Din punct de vedere al discursului artistic nu ne-am înţeles niciodată, am fost un copil rebel de mic şi am ţinut foarte mult să-mi creez propriul drum. Oricum, mă bucur foarte tare că fac parte din familia asta, e clar. Îi datorez mult.

În meseria noastră, care este foarte practică, ideile sunt extraordinare numai dacă sunt puse în scenă şi funcţionează. Spectacolele verbale sau scrise nu prea contează.

Credeţi că studenţii se raportează diferit la un profesor implicat direct în domeniul pe care îl predă?

Sper că  au senzaţia ca ceea ce le spun la facultate are în spate o carieră şi o experinţă care contează, ceea ce e important; nu sunt teorii venite numai din cărţi, ci lucruri care au în spate o practică teatrală. În meseria noastră, care este foarte practică, ideile sunt extraordinare numai dacă sunt puse în scenă şi funcţionează. Spectacolele verbale sau scrise nu prea contează.

O problemă pe care am dezbătut-o cu colegii mei a fost legată de faptul că nu mai există mentori, ci doar profesori. Sau dacă aceştia există, sunt prea puţini…

Nu ştiu exact ce înseamnă mentor. Nu am considerat niciodată că ar trebui să mă port la şcoală ca un profesor care ştie tot, de altfel de multe ori le spun studenţilor mei de ce sunt sigur şi unde am dubii. Nu cred că cineva cu adevărat inteligent şi care are experienţă teatrală poate fi sigur de soluţii şi să le scoată „din buzunar”. Eu nu pot să le dau studenţilor mei soluţii. Pot să îi ajut să se dezvolte, să-şi găsească propriul drum, dar din păcate sau din fericire formule prin care să înveți regia nu există. Eu am avut şansa să întâlnesc mari regizori la viaţa mea, ca Peter Brook cu care am lucrat destul de mult, Strehler, Warlikowski şi nici unul dintre oamenii ăştia care sunt sau au fost nişte personalităţi internaţionale nu dădeau soluţii. Ei vorbeau din experienţa lor, cu multă fineţe şi delicateţe, despre ce înseamnă teatrul pentru ei. Dacă iei teoriile lui Grotowski, Kantor, Brook vezi că ele sunt foarte diferite şi ceea ce face minunată lumea asta teatrală este că nu suntem toţi la fel. Şi eu nu vreau ca studenţii mei să iasă îndoctrinaţi cumva de ideile pe care le am eu despre teatru, ci vreau să îi ajut să-și dezvolte propria personalitate… dacă o au.

Într-un fel aţi definit termenul „mentor”, despre asta este vorba, să remarci talentul şi să-l ajuţi să se manifeste…

Eu cred că oamenii se dezvoltă atât în teatru, cât şi în viaţă atâta timp cât pot să le privească pe ambele ca pe nişte experienţe care îi pot îmbogăți, şi nu ca pe un program de lucru zilnic. Orice experinţă, orice întâlnire poate fi importantă. Teatrul este un loc unde, pe lângă momente dificile şi enervante, disperate uneori, poţi avea senzaţia că trăieşti din plin, intens, că viaţa are sens cel puţin pentru câteva momente. Pentru mine contează lucrul ăsta. Am refuzat mereu viaţa banală, comună, în care oamenii sunt robotizaţi. Una din marile plăceri în meseria asta de regizor este că mereu se întâmplă ceva imprevizibil.

Nu cred că cineva cu adevărat inteligent şi care are experienţă teatrală poate fi sigur de soluţii şi să le scoată „din buzunar”. Eu nu pot să le dau studenţilor mei soluţii. Pot să îi ajut să se dezvolte, să-şi găsească propriul drum, dar din păcate sau din fericire formule prin care să înveți regia nu există. Eu am avut şansa să întâlnesc mari regizori la viaţa mea, ca Peter Brook cu care am lucrat destul de mult, Strehler, Warlikowski şi nici unul dintre oamenii ăştia care sunt sau au fost nişte personalităţi internaţionale nu dădeau soluţii.

Apropo de lucruri imprevizibile, care este relaţia dintre student şi profesor într-o universitate vocaţională?

Eu pot să spun doar care este relaţia dintre mine şi studenţii mei. Sunt un om foarte pătimaş şi pasional. Uneori fac crize când lucrurile nu funcţionează ca lumea, apoi îmi pare rău. În general mă Vid val av slots casino bor man tanka pa foljande. implic foarte mult în povestea asta cu şcoala. Am reuşit să fac şi spectacole, să vin şi la școală des, dar am avut un moment delicat acum câţiva ani în care mă plictisisem de facultate… mi s-a părut că e o rutină obositoare şi am plecat pentru un an de zile.

Şi totuşi, v-aţi întors…

Da, mi-au lipsit facultatea și atmosfera de acolo. Nu voiam să pierd legătura cu ceea ce vine din urmă. Dar ce vine din urmă… poţi avea surprize, uneori plăcute, uneori extrem de neplăcute, cum ar fi studenţi agramaţi. Cred că, de fapt, liceul a început să fie un dezastru. Pe an ce trece văd la comisia de admitere candidaţi din ce în ce mai nepregătiţi. Eu am făcut Colegiul Sf. Sava care era un liceu serios şi de acolo nu puteai să ieşi fără să ştii gramatica de bază, dar se pare că există licee pe care poţi să le termini cu note mari şi să ieşi agramat. E un dezastru care va avea repercusiuni în viitor.

Legat de admitere, în fiecare an vin 200-300 de studenţi, pentru actorie cel puţin. Care este situaţia la regie?

Bine, la actorie e şi mirajul ăsta al faptului că poţi face multe, film, televiziune. Dacă termini regie teatru, faci regie teatru… asta dacă termini… Dacă dintr-o clasă de regie există un student sau doi care apucă să facă serios meseria asta, e un mare succes. Majoritatea se apucă de altceva… e foarte dură viaţa în zona artistică.

Există concurenţă la admitere la regie?

Din păcate nu. Sunt foarte trist că de câţiva ani nu mai sunt nici măcar doi candidaţi pe loc.

Şi din ce cauză credeţi că s-a întâmplat lucrul acesta?

Din cauza faptului că şi-au dat seama că e o meserie grea. Grea din punct de vedere al faptului că peste 80 la sută din studenţii de la regie-teatru nu fac nimic după şcoală. Sunt foarte puţini care chiar reuşesc să monteze şi într-un fel e chiar bine să se întâmple lucrul ăsta, să existe un filtru încă din facultate, pentru că situaţia în cultura română este foarte grea din punct de vedere financiar şi pentru că există foarte puţine teatre în România faţă de câte ar trebui să existe. E anormal să existe opt teatre subvenţionate de stat în Bucureşti. Într-o capitală europeană este inimaginabil aşa ceva, iar lumea a căpătat senzaţia că o să facă facultatea degeaba. Și senzaţia e justă. Competiţia este firească şi necesară în regia de teatru sau film, doar aşa se ajunge la performanţă.

În cazul acesta mai există competiţie între studenţi?

Există competiţie, dar noi avem o problemă: la comisia de admitere nu prea avem din ce alege. Anul acesta au fost 16 sau 17 pe 10 locuri, deci nici 2 pe loc. E greu să faci o selecţie riguroasă. La atât de puţini candidați pe loc, nu ai din ce alege.

E anormal să existe opt teatre subvenţionate de stat în Bucureşti. Într-o capitală europeană este inimaginabil aşa ceva, iar lumea a căpătat senzaţia că o să facă facultatea degeaba. Și senzaţia e justă. Competiţia este firească şi necesară în regia de teatru sau film, doar aşa se ajunge la performanţă.

Aflând despre cum era lumea teatrului acum câţiva zeci de ani, studenţii au impresia că nu trăiesc într-o perioadă în care se pot manifesta artistic foarte uşor…

Asta e o idee greşită. În meseria asta nu e toată lumea la fel de talentată, în acelaşi timp. Era o perioadă în care interesul pentru teatru, pentru artă în general, era diferit, dar societatea s-a schimbat. Vorbeam cu Dinică, Dumnezeu să-l ierte!, şi îmi povestea cum repetau la Esrig la Nepotul lui Rameau de dimineaţă până seara, mâncând un covrig pe zi. Pasiunea aia nebună pentru teatru nu mai există în măsura în care exista înainte. Din acest motiv mă înconjor de lume care, pe lângă talent, are pasiunea pe care eu îndrăznesc să spun că o am încă. În zilele noastre sunt mulţi actori care vin la teatru ca la serviciu ceea ce e groaznic. Din păcate văd că şi la facultate sunt mulţi studenţi care şi-au pierdut pasiunea. Au senzaţia că e suficient să fie studenţi la o facultate de profil pentru a fi artişti. Cred că ne-am blazat destul de mult, ceea ce mă sperie. Eu am luptat mereu împotriva aceste blazări. Am preferat să fiu mai extremist. Mai bine decât starea călduţă și adormitoare… dar comodă pentru mulți.

Cred că ne-am blazat destul de mult, ceea ce mă sperie. Eu am luptat mereu împotriva aceste blazări. Am preferat să fiu mai extremist. Mai bine decât starea călduţă și adormitoare… dar comodă pentru mulți.

Aţi spus că aţi luat un an pauză şi vorbeaţi de energia pe care v-o transmit studenţii… Care este diferenţa dintre energia pe care o primiţi de la o trupă de teatru şi energia pe care o primiţi de la studenţi? Dumneavoastră sunteţi unul din norocoşii care pot avea termen de comparaţie.

Nu e nici o diferenţă, dacă te simţi îmbogăţit de acel lucru. Senzaţia e aceeaşi. Recunosc, primii doi-trei ani, când eram asistentul doamnei Cătălina Buzoianu, nu ştiam foarte bine ce înseamnă asta. Cu timpul, a început să-mi placă, să-mi dau seama că pot să ajut nişte oameni tineri să înţeleagă câteva lucruri importante. Uneori am fost dur cu ei, dar cred că în timp mi-au mulţumit. Şi-au dat seama de ce eram dur, pentru că viaţa teatrală în care ei intră, dacă au noroc, e dură. Şi nu cred că facultatea ar trebui să pregătească nişte artişti cu capul în nori, care să nu ştie cu ce să se confrunte. Fiecare regizor are personalitatea lui. Eu nu le spun studenţilor cum să facă teatru. Dacă există instinct real pentru teatru, eu o să încerc să-l dezvolt cât pot. Dacă aş şti să dau soluţii clare ca la matematică, mi le-aş da mie în primul rând (râde).

Aţi fost indecis la un moment dat în legătură cu regia. Într-un alt interviu, aţi spus că doreaţi să daţi la arhitectură sau filologie.

Eu am vrut să dau la Arhitectură, dar nu eram hotărât deloc. M-am dus la Patriciu (actualul miliardar), care dădea meditații pentru Arhitectură, şi m-a trimis la Muzeul Satului să desenez nişte căsuţe. În timp ce desenam, îmi dădeam seama că e o catastrofă, că nu sunt bun de aşa ceva. Pe urmă i-am arătat schiţele şi a zis: „nu-s prea bune, dar cu multă muncă, poate reușim să facem ceva”. Când mi-am dat seama că vine vorba de multă muncă şi eu nu simţeam instinctiv o mare plăcere pentru chestia asta, am dat la regie, dar în ultimul moment şi eram complet pe dinafară. Am picat în primul an şi după aceea m-am ambţionat şi am zis că nu ştiu eu sigur dacă vreau să fac regie, dar măcar trebuie să intru aici unde mă picaseră… (râde).

Eu nu le spun studenţilor cum să facă teatru. Dacă există instinct real pentru teatru, eu o să încerc să-l dezvolt cât pot. Dacă aş şti să dau soluţii clare ca la matematică, mi le-aş da mie în primul rând.

Aţi intrat şi aţi şi rămas…

Am rămas, dar după ce montasem deja la TNB și Bulandra, lucrasem cu Peter Brook la Paris, deci aveam o experienţă foarte mare pentru cineva de 25 de ani. Acum, unii vin în şcoală ca asistenți, n-au făcut absolut nimic şi le dau sfaturi studenţilor cum să joace. Asta e grav. Anul ăsta se fac 20 de ani de când practic meseria de profesor. Nu-mi pare rău deloc.

Că aţi dat la regie sau că aţi rămas profesor?

Nici una, nici alta. Încerc să nu am regrete.

Şi reuşiţi?

Da, lucrurile pe care le-am greşit în viață mi le-am asumat. Regretele sunt nişte senzaţii inutile, tocmai pentru că nu mai ai ce face. Asta nu înseamnă ca uneori nu lasă urme.