În lipsa unor informații contrarii, risc și îndrăznesc să cred că piesa Semnale disperate către Planeta Pluto înseamnă o nouă scriere a Elisei Wilk pe care a montat-o în premieră absolută Teatrul 3 G din Târgu Mureș. O instituție de spectacole independentă, condusă de actorul și regizorul Ándi Gherghe, în care am putea vedea continuatorul binecunoscutului Teatrul 74 care a funcționat (continuă să funcționeze?) în aceeași urbe transilvană. Dacă îmi aduc bine aminte, chiar în același spațiu din Bastionul Măcelarilor-Cetatea Medievală.
Spectacolul reprezintă debutul în regie, cu acte în regulă, al actorului Theo Marton, o personalitate artistică a orașului, întors de foarte puțină vreme, și nu oricum, ci cu rezultate mai mult decât notabile (are deja pe fișa de creație două roluri foarte bine realizate în spectacolele Teroare și Navigatorul) pe scena Naționalului din localitate. Spun „cu acte în regulă”, adică cu diplomă de licență în domeniu, fiindcă Theo Marton a mai semnat regiile unor spectacole, cea mai recentă fiind Almost Maine de la Secția română a Teatrului de Nord din Satu Mare. Același spectacol se constituie într-o primă producție dintr-un proiect cu finanțare câștigată prin concurs de la AFCN, program intitulat Terapie socială prin teatru. Avem, așadar, de-a face cu o mostră de teatru social, remarcabil prin faptul că nu recurge la demonstrații agresive, așa cum se mai întâmplă, din păcate, în astfel de cazuri.
Lucrurile acestea cu caracter mai curând de ordin birocratic odată relatate, revin la piesa Elisei Wilk, spunând că, în opinia mea, ea ar putea fi pusă în relație cu alte două creații de dată recentă ale aceleiași scriitoare de literatură dramatică. Astăzi extrem de în vogă și deloc nemeritat, de altfel. Mă gândesc la monodrama Crocodil, premiată la ediția din anul 2017 a concursului de creație dramatică organizat de Festivalul Bacău-Festmondrame, și la Feminin, un text comisionat și pus în scenă la finele stagiunii trecute de Eugen Jebeleanu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Comparația cu Crocodil mi se pare justificată prin formă, cea cu Feminin, prin tema abordată.
Semnale disperate către planeta Pluto înseamnă o structură dramatică sau, mă rog, un complex dramatic în a cărei gramatică sălășluiesc trei monodrame. Scrise însă nu la persoana întâi, ci la acea persoană a doua mustind de ambiguitate. Adică folosind pronumele personal tu și verbul acordat corespunzător, fără ca în fața celui care vorbește să se afle un interlocutor. Un partener de dialog. Limba franceză posedă pentru asta acel celebru on impersonal. Sus-menționatul tu este, însă, un cumplit indiciu de singurătate. În Feminin aveam de-a face cu destinele întretăiate a douăsprezece femei, aflate la diferite vârste, în Semnale disperate către planeta Pluto, trei persoane de genul feminin – o adolescentă, o femeie tânără având un partener de viață și o femeie matură, o mamă care și-a crescut singură copilul, se confesează. Vorbesc, încercând să-și compenseze, să-și aline astfel disperarea condamnării la singurătate. Nimeni apropiat nu le răspunde, poate și fiindcă nu au pe nimeni pregătit să facă asta. Cele trei nu mai primesc feed-back-uri nici măcar de la planeta Pluto, de la care parcă până mai adineaori mai recepționau semnale.
Fundal negru, lumină valorizatoare, o seamă de globuri atârnate al căror rost este acela de a sugera planetele înconjurătoare. Trei scaune pe care stau și de pe care nu se vor ridica vreodată actrițele Larisa Dobrin (excelenta interpretă a Adolescentei, despre care bănuiesc că este încă studentă a Facultății de Teatru din localitate), Laura Mihalache și Roxana Marian. Acesta este cadrul creat de Theo Marton și de scenograful Bogdan Spătaru pentru ceva mai bine de o oră de spectacol. Adolescenta istorisește felul în care a fost trădată de cea pe care o socotea a fi cea mai bună prietenă, prietenă pentru care nutrește o admirație exagerată, totul în viața ei raportându-se la Carla. Tânăra femeie ajunge cu povestirea ei la momentul critic al adulterului comis de bărbatul pe care îl iubește. Femeia matură își povestește drama născută din relația, care se complică la un moment dat, cu fiul ei care și el a trecut printr-o experiență traumatizantă. Nici una dintre povești nu este terminată. Sunt din categoria to be continued. Rămâne de văzut cum.
Theo Marton le-a supus pe cele trei tinere colege ale sale la un examen actoricesc de maximă dificultate. Acela de a reuși să țină trează atenția publicului doar prin felul în care povestesc, prin intonațiile vocii, prin mimica feței, cu o gestică minimală. Rezultatul mi se pare a fi demn de luat în seamă.
Teatrul 3 G din Târgu Mureș
SEMNALE DISPERATE CĂTRE PLANETA PLUTO de Elise Wilk
Regia: Theo Marton
Scenografia: Bogdan Spătaru
Cu: Roxana Marian, Larisa Dobrin, Laura Mihalache
Data reprezentației: 13 decembrie 2018
Print