Fercirirea de la capătul curcubeului

fata din curcubeu 1 fotocredit Vlad Dumitrescu-Petrica_285x426Fericirea e o impresie subiectivă. E un act de voinţă şi un produs al imaginaţiei. Optimistul nu face altceva decât să aleagă să nu vadă partea goală a paharului, chiar când plinul nu înseamnă altceva decât o picătură. Se spune că nu poţi să fii cu adevărat fericit, dar că merită, totuşi, să cauţi starea asta cu determinarea unui hidalgo aflat în slujba Dulcineei lui. Şi se mai spune ceva: imediat ce o găseşti, fericirea mult visată dispare ca prin farmec, lăsând locul unei noi dorinţe imposibil de împlinit; o altă fericire. Deci, e doar un moft, o toană de copil răsfăţat. Toată filosofia vieţii se rezumă la „vreau”. Şi când „vreau”-ul ăsta egoist este însoţit de „primesc” şi „am”, gata fericirea. Trist, meschin, superficial şi „fericit”; aşa defilează prin viaţă insul banal. Oarecarele învingător al propriului destin.

Percepţia mea tranşantă şi monocromă şi-a găsit nuanţele, s-a încălzit şi s-a transformat din nihilism sec în emoţie şi iubire. „Fata din Curcubeu” a fost cea care m-a convins de îngustimea viziunii mele marcă înregistrată, de care până nu demult eram destul de mândră. Textul Liei Bugnar, în interpretarea Taniei Popa – spectacolul creat de cele două este cea mai frumoasă demonstraţie că fericirea aceea la care visăm cu toţii există. Nu are nimic din strălucirea, splendoarea, efervescenţa, luxul, opulenţa sau grandoarea unui tablou vivant cu feţe frumoase, zâmbete de un alb strălucitor şi corpuri bronzate jucându-se în soare, la malul unei mări albastre şi limpezi. Reclamele la pastă de dinţi şi loţuni de plajă mint cu neruşinare. Fericirea se poate găsi în faţa unei butelii de voiaj, pe care, într-un ibric, fierbe un cartof.

fata din curcubeu 2 fotocredit Vlad Dumitrescu-Petrica_426x285O femeie tânără, blondă, cu ochii trişti zâmbeşte din tot sufletul. Sincer şi de-adevăratelea. Cel mai plin zâmbet pe care l-am văzut oricare dintre noi. Nu contează nici că e îmbrăcată în zdrenţe, nici că îşi are adăpostul într-o cutie de carton şi nici că îşi vinde trupul pentru câţiva bani pe locul 13 din ultimul rând în cinema „Curcubeu”. Contează că visul ei este ca într-o zi să aibă o maşină de îngheţată şi să îi facă fericiţi pe copii. Contează romanţele ruseşti pe care le cântă mai întâi cu sufletul şi apoi cu vocea ei caldă şi dulce. Contează familia ei, aflată pe un nor, amintirile, copilăria şi fericirea de a nu mai avea nimic de pierdut. Când pierzi tot puţinul avut şi fericirea simplă de a te bucura de sora ta care dansează pe un lac îngheţat în timp ce tu vibrezi de emoţie cântând cu ochii închişi, abia atunci poţi spera la fericirea întâlnirii cu tine însăţi.

Fata din Curcubeu e veselă pentru că a găsit fericirea de a spera. De a crede. Atunci când nu ai nimic poţi crede cu adevărat într-un vis. Până la capăt. Iar când acel capăt vine inevitabil, chiar dacă e vorba despre un poliţist care te omoară în bătaie, îl primeşti cu aceeaşi bucurie senină cu care ai primit fiecare nenoroc din viaţa ta. Relele venite la rând, pierderea devenită obişnuinţă şi viaţa care doare au transformat fiecare leu primit de la un străin într-un gest de afecţiune, compania unei pisici într-un dar de preţ şi o sticluţă de parfum în cea mai frumoasă dovadă de iubire. Aşa arată fericirea. Nimic fantastic, nimic spectaculos. Când gesturile mici sunt investite cu iubire, sufletul golit prin rău se umple cu frumos şi este cu adevărat fericit.

fata din curcubeu 3 fotocredit Vlad Dumitrescu-Petrica_426x285Tania Popa o interpretează cu atâta tandreţe, optimism şi Bucurie pe această fată din Curcubeu, e atât de plină de grijă şi iubire pentru personajul său, încât fiecare minut, fiecare amănunt pe care îl afli, te face să o iubeşti, să vrei să o iei cu tine acasă. Şi asta se şi întâmplă, pentru că, după spectacol, ceva din poveştile triste, spuse cu haz asumat şi amar şi inima deschisă, se lipesc de inima ta şi rămân acolo. Cresc în tine, apoi, şi te fac să îi priveşi altfel pe cei din jur. Nu o poţi uita pe această fată din Curcubeu. Datorită poveştii scrise atât de simplu şi de emoţionant de Lia Bugnar şi a interpretării rafinate, a bucuriei de a fi pe scenă şi a dragostei pentru spectatori a Taniei Popa. Pur şi simpu, este acel specacol pe care îţi doreşti să îl revezi. De care ţi se face dor. E ca o ploaie caldă de vară în care alergi fericit.

Aşadar, fericirea e sinonimă cu puterea de a îndura. Are legătură cu imaginaţia, cu voinţa, dar nu aşa cum credeam eu. Nu e niciun moft şi nici nu le e dată celor egoişti. A fi fericit înseamnă a alege să îţi potoleşti setea cu fiecare picătură care îţi iese în cale. Înseamnă să cânţi romanţe ruseşti, să mănânci cu poftă un cartof fiert şi un ardei roşu şi să pleci pe norul tău cu zâmbetul pe buze.

Îţi mulţumesc, draga mea fată din Curcubeu; pentru că eşti fericită!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.