„Parallel” este un spectacol discutat şi disecat, premiat în Gala Uniter 2014 – premiu pentru debut – Leta Popescu, unul dintre cei doi regizori care dau cu subsemnatul, şi pentru Lucia Mărneanu, o bucată de „Parallel”.
Spectacolul implică alţi doi interpreţi – Ferenc Sinko, regizor şi kata bodoki-halmen – performer şi a incendiat sala Studio a Teatrului Odeon două seri consecutiv în cadrul Festivalului Naţional de Teatru prin mesaj – homosexualitate, mijloace artistice – actori, mişcare, muzică şi modalitatea de abordare: sinceră, fără doar şi poate.
În spatele poveştii Parallel, stau nişte oameni la fel de non-conformişti şi de curajoşi ca şi spectacolul pe care îl suţin. Un dialog cu kata bodoki-halmen, Lucia Mărneanu, Ferenc Sinko și Leta Popescu…
Ce ai descoperit în tine ca actor sau ca regizor lucrând la această echipă?
kata: Dar eu nu sunt actor. Am descoperit că pot să fiu modestă şi sinceră. Adică fiind pe scenă, pot să mă simt sinceră cu mine şi cu publicul, pot să joc, pot să descopăr un alt copil din mine şi pot să-l arăt oamenilor. Am descoperit că există oportunitatea să mă simt bine pe scenă şi să mă eliberez şi să nu mă gândesc la ceea ce fac. Asta nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă. Asta fac eu pe scenă. Mă caut. E o carte a lui Herman Hesse, „Lupul de stepă” unde apare ideea despre eul din noi. Eu asta încerc să fac, să-mi descopăr eurile, şi să nu-mi fie frică de ele, să mă pot juca cu ele şi să le las să iasă. Arta pentru mine, până acum, este un mediu pe care îl folosesc ca să mă exprim. Şi în momentul când mă exprim într-o formă oarecare, când îmi exprim gândurile sau sentimentele, nu mă mai interesează ce gândesc oamenii. Adică dacă fac asta, o fac în formă artistică, astfel încât oamenii să aprecieze estetic ceea ce fac eu. Caut. Încerc chestii. E un fel de ego.
Eu asta încerc să fac, să-mi descopăr eurile, şi să nu-mi fie frică de ele, să mă pot juca cu ele şi să le las să iasă. Arta pentru mine, până acum, este un mediu pe care îl folosesc ca să mă exprim. Şi în momentul când mă exprim într-o formă oarecare, când îmi exprim gândurile sau sentimentele, nu mă mai interesează ce gândesc oamenii.
Lucia: Am descoperit că facultatea de actorie poate să te disciplineze foarte mult, ceea ce e foarte, chiar foarte șmecher – e o variantă –, dar tocmai prin asta poate să-ți și reteze din prospețime. Din autenticitate. Ăsta e cumva procesul prin care trec la fiecare reprezentaţie aici: învăţ să mă apropii mai bine de mine ca individ decât ca actor. Prin lucrul cu kata, cu Leta, cu Ferenc, am descoperit că există și alte posibilităţi de a trata existenţa pe scenă, nu doar prin reprezentaţie.
Leta: Am descoperit că regia nu înseamnă deloc o meserie de făuritor de spectacol, că evident, există regizorul care face spectacolul şi pentru care lucrează toţi ceilalţi, dar se poate face şi altfel, acum fac o comparaţie între variante, există munca în echipă care la un moment dat se dizolvă şi nu mai poţi să discerni cine, ce a făcut. Ce a făcut toată lumea este acest spectacol.
Leta: Ştiam de formele astea. Dar am descoperit eu personal că funcţionează. La fel ca şi Lucia, eram abia ieşită dintr-un sistem care te învaţă cum trebuie făcute lucrurile. Datorită lui Fero, am înţeles multe alte lucruri şi, mai ales, un lucru foarte important, pe care nu ştiu dacă l-au menţionat fetele, să faci dracului ce simţi şi să nu te mai gândeşti la ce-i corect şi la ce ar merge pentru nu ştiu ce.
Feren: Am descoperit că fără actor nu eşti regizor şi că trebuie să am răbdare să ascult omul. Am senzaţia că mă pripesc… Să nu intru într-o rutină care ne paşte când începem ceva şi ne bucurăm de acel ceva, de lucrul care confirmă. Nu mai începem o foaie albă, ci mergem în continuare. Despre mine am învăţat foarte multe lucruri. Şi despre ele, credeam că le cunosc, dar n-a fost aşa, m-au surprins plăcut. Ăsta a fost mare lucru, să ne descoperim în grup. Şi e un fapt care continuă să se întâmple. E un punct comun care ne adună şi reuşim să ne raportăm unul la celălalt, să găsim acel echilibru care ne ajută să funcţionăm de fiecare dată.
În spectacolul „Parallel” se vorbeşte despre eliberarea de prejudecăţi. Avem tendinţa de a pune etichete oamenilor. Cât de des v-aţi confruntat cu asta în viaţa de zi cu zi?
Lucia: Lucrul ăsta se întâmplă secundă de secundă. Eu când mă uit la tine acum şi îţi văd insignele militărești de pe sacou, pot să-mi formez o părere despre tine pentru că tu la rândul tău îmi propui o identitate îmbrăcându-te aşa. Poate o facem dintr-o anumită nesiguranţă… Trimitem semnale materializate în tot soiul de „insigne”, apoi le descifrăm – reciproc. E normal. Facem un soi de mapping al celui de lângă noi, ca să știm care este limita dintre noi. În spectacolul ăsta, subiectul s-a pliat accidental pe subiectul homosexualitate, dar nu e singura situaţie când se pun etichete. E una dintre situaţiile evidente și prea puțin dezbătute, poate. Atât.
Leta: Sunt tot felul de oameni, unii pun etichete şi cu alea au rămas, alţii pun etichete, dar apoi sunt deschişi să vadă dacă au greşit eticheta sau nu. Şi după ce cunoşti omul, pui o etichetă. De genul, prietenul meu sau nu.
kata: Voi nu puneţi etichete pentru voi înşivă? Ca şi cum ţi-ai forma o imagine în care crezi. Sau care vrei să fii. Eu cred că etichetele sunt… uite, dacă luăm limba, comunicăm prin cuvinte mai mult decât prin alte mijloace. Ceea ce cred eu e că, avem instincte despre care ori nu ştim, ori am uitat, ori nu le folosim şi din cauza asta punem etichte deoarece e mult mai uşor să găsim un punct de întâlnire, dar capcana este că poate vorbim despre aceeaşi etichetă şi zicem acelaşi cuvânt, dar eu am o altă imagine despre această etichetă şi tu ai o altă imagine… Oamenii pun etichete. Și mie mi se pun etichete. Şi eu pun etichete şi vreau să scap de ele. E ca şi cum aş vrea să scap de gura mea, să nu mai vorbesc, să simt, să încep să simt lucrurile cu ochii, cu urechea, cu un „third eye”.
Oamenii pun etichete. Și mie mi se pun etichete. Şi eu pun etichete şi vreau să scap de ele. E ca şi cum aş vrea să scap de gura mea, să nu mai vorbesc, să simt, să încep să simt lucrurile cu ochii, cu urechea, cu un „third eye”.
Leta: Eu pun foarte multe etichete… Din prima şi nu mai scapi (râde). Nu, pun etichete şi mi se pun, la fel cum zic kata şi Lucia. Dacă întrebarea ta se referă la etichete violente, mie nu prea mi se pun, arăt destul banal la înfăţişare şi nu zici că pot fi de o altă orientare sexuală. Etichetele violente se pun după modul în care te îmbraci, de obicei. Mie mi se pun etichete după ce deschid gura şi eticheta principală e că sunt arogantă.
Cum vi s-au părut reacţiile publicului?
Leta: Astăzi a fost a douăzeci şi şaptea reprezentaţie, de-a lungul acestor reprezentaţii, am primit o serie de reacţii, foarte diferite: au fost oameni absolut cuceriţi care au empatizat, care au înţeles, care au plâns, care au gândit, care au vorbit. Au fost oameni indiferenţi, care n-au înţeles nimic, care au plecat acasă „yeah, whatever”. Au fost oameni care au plecat în timpul spectacolului, oameni care s-au stricat de râs, fără să simtă că la un moment dat, it`s not so funny, au fost oameni care nu au râs niciodată. Am avut tot felul de publicuri. Poate pentru că am jucat de multe ori, nu neapărat pentru că spectacolul e de o bogăţie extraordinară. Da, e un spectacol penetrant, cum zice bine sinopsisul şi care pe unii îi şochează, pe unii îi lasă indiferenţi şi pe unii îi marchează pozitiv. Noi nu ne-am dorit la început vreo reacţie anume: vrem să şocăm, vrem să zicem asta, vrem să demonstrăm asta. Bineînţeles că ne-am dorit ca spectacolul să funcţioneze. Şi asta înseamnă că spectacolul îl va emoţiona pe omul ăla, fie că râde sau că plânge.
Au fost oameni care au plecat în timpul spectacolului, oameni care s-au stricat de râs, fără să simtă că la un moment dat, it`s not so funny, au fost oameni care nu au râs niciodată. Am avut tot felul de publicuri.
Vă aşteptaţi să aibă un asemenea succes?
Leta: Eu nu mă aşteptam. Eu lucram la spectacol şi când am ajuns la un fel de şnururi, am luat o pauză de câteva zile. În alea trei, patru zile, am tot întrebat oameni ce părere au despre ceea ce facem noi, pentru că efectiv nu puteam să-mi imaginez o reacţie. Nu ştiam cum o să se raporteze lumea. Nici eu nu ştiam cum o să fiu când o să-l văd.
Lucia: La primele reprezentaţii, toată lumea din echipă era surprinsă de ce priză are…
kata: Nu. Aşteptările mele erau legate de mine. Cum pot să fac ceea ce fac neavând experienţă. Adică mă rog, odată am jucat un copac când eram în liceu, în grupul de teatru amator şi am jucat şi un cal. Dar am avut aşteptări de la mine mai degrabă, pe corpul meu se vede foarte bine când am emoţii, mai bine decât atunci când cânt sau când vorbesc. Pentru că nu pot să-mi controlez corpul meu de foarte multe ori pe scenă, a fost un challenge. Nu am avut aşteptări de la oameni. E fain dacă dai ceva oamenilor, dar şi dacă nu le place le dai ceva, ceea ce e un lucru ok.
O dificultate de care v-aţi lovit când lucraţi la proiect?
Leta: kata era o mare dificultate (râde). Nu-i aşa că regizorii vorbesc foarte mult ? Daaa. Ei, kata adormea. Şi când mai sunt şi doi regizori, cum sunt eu şi Fero… Vorbea Fero două ore, apoi mai ziceam şi eu ceva o jumătate de oră. Era un pic atentă, înţelegea de la Fero, înţelegea de la mine, dar nu înţelegea împreună cum ar funcţiona, apoi ne apucam să ne explicăm eu şi Fero unul altuia ce-i spunem acum lui kata ca să înţeleagă şi kata adormea. Zicea: mie ziceţi-mi ce să fac, că eu adorm.
kata: Să lucrez cu corpul, să fac forţă, e un pic dificil dacă nu faci sport. Asta din punct de vedere fizic. Mental, eu aş zice challenge, nu dificultate. Pentru mine aşa a fost un challenge, nu o dificultate.
Lucia: În timp ce lucram, n-am avut dificultăţi, am lucrat cu un grup de oameni foarte faini. Am avut provocări, da – cum zice kata. Problema mea în ce privește spectacolul ține de viața lui de după proces… ce responsabilitate ai ca persoană publică, mai publică decât un cetăţean de obicei neauzit, în momentul în care te sui pe scenă şi spui: „hey, gay it`s ok”. De câteva ori, se întâmplă să auzi reacţii care nu sunt nici pe departe lucrurile la care te-ai gândit tu că vrei să dai tonul. De exemplu, cineva mi-a zis după spectacol: „Lucia, tu sigur eşti atee”. Mă fascinează posibilitatea de a fi acolo şi de a avea privilegiul de a fi auzit, dar am şi un regret faţă de acest potenţial. Eu nu aş echivala niciodată homosexualitatea cu o lipsă de spiritualitate, sau cu ce presupune altfel, adiacent, spiritualitatea… ritualul, de exemplu. Spectacolul se şi încheie cu o rugăciune, ok, e o rugăciune eretică, dar… nu știu, cred că realitatea e mai complexă. Vorbești de etichete, de limitele dintre noi/ din noi, și ajungi tot la limite…
Eu nu aş echivala niciodată homosexualitatea cu o lipsă de spiritualitate, sau cu ce presupune altfel, adiacent, spiritualitatea… ritualul, de exemplu. Spectacolul se şi încheie cu o rugăciune, ok, e o rugăciune eretică, dar… nu știu, cred că realitatea e mai complexă. Vorbești de etichete, de limitele dintre noi/ din noi, și ajungi tot la limite…
O amintire amuzantă de la repetiţii?
Leta: Am improvizat mult pe mişcare şi chestiile astea şi la un moment dat le-am dat temă să vină cu un personaj. Şi au venit: Lucia era un soi de tocilară, un Fabian Dickinson libidions cu părul într-o parte şi kata era o curvă de pe stradă cu sclipici şi chestii roz. Blana e singurul element care a rămas în spectacol. Ne-am distrat la repetiţie, apoi a fost foarte amuzant când stăteam pe hol, la o ţigară, noi, civili, cu fetele care arătau genial.
Ferenc: Improvizaţia scurtă în care tema era sânul şi kata a stat două ore cu un tub de vreo trei metri legat de gât şi încerca să facă ceva cu el.
Leta: La un moment dat, a găsit ea ceva sfoară şi două ore a încercat să-şi lege un tub de sâni. Lucia deja era transpirată de lucrat după două ore.
Aţi visat ceva legat de spectacol ?
Lucia: Eu am visat de dimineaţă că era ora 11 şi nu eram aici (râde).
Ferenc: Noi visăm coşmaruri.
kata: Acum o lună am visat că avem spectacol şi că am nevoie urgentă la baie şi avem şi 5 voluntari care sunt cu noi şi m-am dus la baie înainte de spectacol şi baia era plină de mizerie. Era ca şi o budă turcească. Erau şi voluntarii acolo. N-am ajuns la spectacol pentru că am fost la baie. Cum poţi să anulezi spectacolul pentru că mergi la baie?
Proiecte viitoare?
Leta: Eu la Budapesta am un proiect cu o asociaţie care e la fel de tânără ca şi noi, o să lucrez pentru un spectacol pe tema Familia. După care, când mă întorc, mai am de dat nişte examene pentru că sunt la master, îmi dau dizertaţia.
Ferenc: O să am o fetiţă peste o lună jumătate. Primul proiect mare. Iar în teatru, mi s-a propus de către domnul director Tompa Gabor să montez la Teatrul Maghiar din Cluj, aşa că intru în sistem (râde). E o provocare.
Lucia: Nu am niciun proiect. Sunt la un master într-altă țară şi e atât de multă informaţie care îmi place, încât nu-mi vine să mă bag în niciun proiect, momentan îmi doresc foarte mult să absorb informaţie. Mi-am dat seama acum când m-ai întrebat despre proiecte că acolo poţi să-ţi permiţi luxul de a nu te grăbi să execuţi un proiect. Devii mai autonom faţă de identitatea ta profesională. De procesul tău personal. E foarte bine să nu gândeşti productiv. Cred că proiectul meu acum sunt eu.
kata: Vreau să-mi aranjez camera. Să am încredere în mine. Să mă accept, să accept şi pe alţii. Proiect, în sensul de job artistic? Dacă aş avea-o lângă mine pe producătoarea mea, m-ar certa că nu-mi fac reclamă acum când am ocazia (râde). Joc în „Parallel”, pentru mine încă e un proiect, există un spectacol „Caravaggio Terminal” care se joacă în Cluj la Teatrul Maghiar de Stat şi acolo fac muzică live, am un fel de performance la care am lucrat în timpul rezidenţei ColectivA şi Fabrica de pensule la CNDB. Ferenc mi-a oferit oportunitatea de a lucra cu el în proiectul care urmează la Teatrul Maghiar.
Fotografii de Florin Biolan
Print