Fericirea nu vine nici de Anul Nou. O trilogie

trilogia3Locuri, timpuri, oameni și întâmplări. Sau, ca să fim corecți, neîntâmplări ce încremenesc în chipuri de piatră nefericirea omului care vrea să se împlinească în altă parte. „Viața e în altă parte“, își intitula Milan Kundera, faimos emigrant praghez la Paris, romanul despre eșecul unei generații, folosind un slogan al sorbonarzilor revoltați din mai 1968. Viața e în altă parte, mereu în altă parte, într-un mileniu tânăr, al nostru, care nu mai are însă nici măcar speranța începuturilor. Viața e mereu în altă parte, o parte la care nu ajungi niciodată. Pentru că ea nu există, de fapt, decât în închipuire.

Numai că închipuirea este îngerul-diavol care guvernează viața emigrantului. Viața e în altă parte, crede dezrădăcinatul, alienatul, ființa aceea fragilă care-și părăsește țara în căutarea fericirii aflate undeva, departe, nu se știe unde… dar se poate încerca. Și balcanicii încearcă de câteva decenii să găsească viața fericită care le scapă printre degete, mulți dintre ei fiind convinși că fericirea e sinonimă cu un loc. Câteva instantanee verosimile a strâns sârboaica Biljana Srbljanovic în „Trilogia belgrădeană“, poveste amară despre iluziile spulberate ale omului ce schimbă locul spre a-și schimba norocul. Montată recent de Cristi Juncu la Teatrul “Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, după ce a  fost pusă în scenă de câteva ori la București, cunoscuta piesă pune pe tapet imagini din vieți frânte într-o lume pe care n-o cunosc, dar despre care își imaginează că ar deține ingredientele fericirii.

trilogia bO fericire cât se poate de lumească – stabilitate, situație materială decentă, libertate și ceva în plus… Acel ceva ce le scapă printre degete protagoniștilor, acel ceva care nu este un lucru, ci o stare. Așadar, trei povești despre emigranți ce ratează fericirea sau pe care fericirea îi ratează, căci se poate și așa. Mai întâi, doi frați belgrădeni, Kika (Olimpiu Blaj) și Mica Jovic (Vlad Bîrzanu), chinuiți de neputințe. Primul, de neputința de a avea mai mult și de a fi mai mult, al doilea, de dorul de casă și de iubirea pentru o fată a cărei prezență, deși rămasă departe, este mai puternică decât orice. Doi străini în propriile lor vieți, două fantome ce și-au pierdut substanța și se zbat să-și păstreze măcar învelișul acela căruia i se spune „corp“. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și Praga visată, în care fac striptease ca să supraviețuiască, cu gândul la Belgradul care-i bântuie, nu este nici pe departe tărâmul făgăduinței. Într-un apartament mizer, prost luminat, de Anul Nou, viața rămâne în altă parte. Poate că se află, contrar așteptărilor, în locul acela insuportabil de unde vine pământul de pe jos, în matricea aceea sugerată fin de scenografia lui Cosmin Ardeleanu, matrice peste care s-a așezat casa străină și rece, unde Kika și Mica își trăiesc așteptarea. Fericirea nu vine nici de Anul Nou și cei doi tineri – unul dominator, aspru, rațional și responsabil, celălalt, dominat, timid, idealist – își joacă soarta. Sensibilitățile lor diferite se întâlnesc pe scenă într-o relație cu substanță și sens, într-un joc cu nuanțe ce pune în lumină doi actori pe care merită să-i vedeți.

trilogia2Ceee ce este valabil, de altfel, pentru întreaga distribuție. În povestea a doua, de exemplu, e rândul dramei de cuplu. Frustrări, frustrări, frustrări – așteptări înșelate, într-o Australie pe care două cupluri belgrădene au ales-o ca să respire aerul libertății și să simtă gustul prosperității. Viața fiecăruia și a tuturor e în altă parte și în Noaptea de Anul, în care fiecare personaj duce o povară invizibilă și se definește prin ce îi lipsește: liniștea (la propriu și la figurat), căldura, dragostea, dorința sexuală, pofta de viață… Două cupluri angoasate, desprinse din mediul lor natural și alterate în urma schimbării, patru personaje care se confruntă frust, două femei și doi bărbați care nu (mai) știu ce înseamnă unul pentru celălalt. Mădălina Ciotea, Cătălin Vieru, Reka Szasz și Andrei Brădean conturează cu talent patru individualități care trec una pe lângă cealaltă, fiecare procupată de propriile angoase, fiecare nedispusă cu adevărat să înțeleagă, fiecare însingurată într-un oraș în care nu se simte acasă.

Cum acasă nu se simte nici cuplul format ad hoc, în aceeași noapte, de actorul care nu joacă (Florin Calbăjos) și de pianista care nu cântă (Ioana Predescu). La Los Angeles, viața nu seamănă nici pic cu viața aceea visată din altă parte. Dialogul se încheagă timid, la suprafață, apoi îndrăznește, apoi îndrăznește mai mult, și iluzia fericirii e un pas mai aproape sau măcar gândul că se poate. Fragilitatea personajelor și delicatețea actorilor sunt o combinație prin care instantaneul de viață de emigrant în LA se desenează simplu, în noaptea cu artificii și muzică din țara natală, o noapte a suferinței și a înțelegerii. Căci nu există drum înapoi și mai apare și un pistol…

În fine, trei scene sugestiv decupate din angoasa străinilor bântuiți de viața cealaltă, viața de acasă, îngropată în ei, ascunsă, și totuși atât de vizibilă. Ca ființa fără cuvinte pe care o vedem în prima imagine din spectacol, fata aceea din altă lume, poate Ana cea pe care Mica a lăsat-o în urmă, fără să vrea s-o lase, prezență puternică, de care nu poți scăpa. Spuse pe scena teatrului din Râmnicu Vâlcea, aceste trei povești în care dialogurile rămân, de fapt, monologuri, în care singurătatea fiecăruia nu face decât să se intersecteze cu singurătatea celuilalt pe un teren ce le rămâne străin tuturor, într-un spațiu din care nu fac parte, compun o perspectivă crudă asupra fascinației pe care o exercită și azi sau cu atât mai mult azi emigrarea. Spectacolul lui Cristi Juncu, jucat atât de aproape de spectatori, dezvăluind cu atâta răbdare și rigoare identități și destine, nu funcționează ca avertisment, căci îi lipsește total componenta moralizatoare. El este un spectacol despre oameni în situații de criză, cărora busola nu le mai arată nordul, un spectacol pe care ar trebui să-l vadă cât mai mult lume.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.