Lavinia Şerban, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
După spectacole şi spectacolaşe care au dilatat sau comprimat minutele cuprinse în percepţia fiecărui spectator în ce priveşte termenul „scurt”, după ce partida s-a sfârşit – nesănătos, clovnii s-au angajat să fugă de la locul unei crime şi Richard al III-a cu siguranţă nu se mai face – cel puţin nu în spectacolul „Barrymore” al lui Tudor Luncanu, într-o după-amiază de sfârşit de septembrie, deţinuţii politici din gulagul românesc, cu însoţitori – cum altfel!? – tovarăşii miliţieni sau secretari ai partidului comunist, au trecut munţii de la Gherla şi au poposit în bătrâna Oradea.
Orădenii au schimbat priviri cu Securitatea, apoi în dulcele stil de informator, au trecut strada spre Filarmornică, să asiste la un „Interviu”. Şi nu la un interviu oarecare, ci unul cu marea, minunata, adorata actriţă Katija. Ce atâtea remuşcări, ce atâţia morţi în lagărele şi în închisorile comuniste, pierduţi şi regăsiţi abia după 20 de ani? Să ne mai descreţim frunţile, morţii cu morţii, vii cu vii.
Aceste fapte au avut loc joi. Nu. Vineri. Nu, nu: joi. E greu să ţii pasul cu timpul când se petrece Festivalul de Teatru Scurt la Oradea. Timpul nu are răbdare, căci se întâmplă spectacole în fiecare colţişor de pe centru. Orădeanul, ferchezuit, îmbrăcat la costum şi, în cazul reprezentantelor sexului feminin, pe tocuri şi cu părul pieptenat la coafor, se prezintă cu 10 minuţele înainte de spectacol şi aşteaptă visător, melancolic, crispat, îngândurat sau discutând problemele patriei, „trupa de actori di la Bucureşti”. Acest fapt se întâmplă undeva în jurul orei 5 după-amiază, când maratonul zilnic de teatru scurt începe. Între spectacole, viaţa e vis, iar spectatorul, prins în vârtejul artei teatrale, nu mai acordă timp tabieturilor de dinainte de spectacol, căci în Festival, competiţia e strânsă: se joacă trei, patru spectacole pe zi, unul după altul.
Nu ştiu în alţi ani cum s-a petrecut, dar în anul curent 2013, orădenii au avut de unde alege. Şi nu numai orădenii, ci şi criticii de teatru, jurnaliştii, invitaţii, tinerii studenţi în Teatrologie şi cronicari. Căci Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea este un festival care se întâmplă de 19 ediţii încoace, care se respectă şi se ridică la hramul pe care îl poartă: teatru scurt. Aşa că a avut de toate pentru toţi. În secţiunea Fringe, am văzut „Pasărea care nu e”, ascultând „Exclusiv” o „Melodie varşoviană”; unii dintre noi, mai romantici şi „Insomniaci”, au trăit aventuri galante sau iubiri toxice; alţii au fost (ex)terminaţi după ce au văzut „Ascensiunea lui Arturo Ui” şi s-au gândit să se întrebe: „Ce a ajuns România!… Care România?”. În concurs, s-au luptat parte în parte, cu tribunele susţinătoare, Brecht, Beckett şi Ionesco. Ce menage a trois savuros ar exclama unii cârcotaşi! Off concurs, secţiune din festival în care s-au jucat spectacole care nu sunt nici mainstream, nici fringe, ci plutesc undeva la mijloc, orădenii au fost un pic mai intimi şi au ales să petreacă o Russian Night alături de Tania Popa sau să danseze contemporan pe ritmuri de muzică lăutărească, oprindu-se să-i tragă sufletul în pauze de stand-up comedy; tot tacâmul cu dans şi intreludii comice a fost servit în spectacolul „Şaraiman”.
Şi pentru că noul moft al românului este să fie spectator de teatru, dar în acelaşi timp, să respire aer curat şi să consume câte ceva care să-i anime spiritul, organizatorii s-au ocupat serios şi de această cerinţă: în spatele teatrului, pe o scenă construită ad-hoc, sub bolta cerului de noapte, tinere domniţe au valsat îmbrăcate în costume de epocă, cavaleri s-au duelat, balauri s-au jucat cu focul.
În concluzie, la Oradea, în festival, s-au gustat spectacole multe şi mărunte, în cantitate mare şi de calitate discutabilă. Dar aceasta este altă poveste pe care o scriu cei desemnaţi să decidă câştigătorii concursului…
Print