Timp de cinci zile, la Timișoara s-a desfășurat prima parte a ediției din 2014 a FEST-FDR, mai exact partea dedicată dramaturgiei românești. Festivalul Dramaturgiei Românești, organizat de Teatrul Național din Timișoara, este singurul din România, dedicat acestei componente a teatrului mult discutată și mult disputată în ultima perioadă, și anume textul dramatic.
Se organizează concursuri de dramaturgie – unul dintre ele chiar în cadrul FDR, câștigat de piesa lui Carmen Dominte, „Paganini nu mai locuiește aici”, premiul constând chiar în montarea textului în stagiunea următoare –, se discută (mult) despre dramaturgia noastră contemporană, dar problemele ei de substanță rămân aceleași. Cele mai multe dintre piesele premiate rămân premiate, cel mult publicate în volum, dar regizorii nu se înghesuie deloc să le pună în scenă. Și totuși, criticul și teatrologul Oana Borș, selecționerul ediției din acest an, a ales din peste o sută de montări pe texte românești (deci dramaturgie românească există și se și montează…), iar în aceste cinci zile, între 14 și 18 mai, în diverse spații
din Timișoara au putut fi văzute paisprezece spectacole. Paisprezece spectacole care, evident, și-au propus să reflecte o realitate a acestui moment al dramaturgiei românești. Și aș spune că au făcut-o eficient și relevant. În afară de „Sânziana și Pepelea” după Vasile Alecsandri, pus în scenă de Alexandru Dabija la Teatrul Național din Cluj, singurul spectacol din festival pe un text care nu aparține dramaturgiei contemporane, toate celelalte sunt texte scrise lângă noi și în același timp cu noi. Și totuși, ce e în neregulă cu dramaturgia românească?
Două aspecte importante a arătat selecția realizată de Oana Borș, pe care foarte rar se întâmplă să le vezi atât de coerent adunate într-un festival. Dincolo de valoarea în sine a spectacolelor invitate, ele sunt reflexia pe de o parte a unei realități a lumii teatrale a momentului, cu spectacole din teatre de stat, cu spectacole de proiect, cu spectacole din zona independentă și foarte independentă. Fiecare dând măsura a ceea ce este posibil într-un spațiu sau în altul, într-o zonă sau în alta. Și, ceea ce e și mai important, fiecare dând măsura a ceea ce se poate realiza într-o zonă sau în alta… în funcție de mijloace, cerințe, public, posibilități materiale și multe alte „necunoscute”, care fac ca un spectacol să arate așa sau altfel. În al doilea rând, selecția a fost o corectă și pertinentă reflexie a societății actuale, pe ideea „teatrul e oglinda lumii”. Încă…
Cele două momente de vârf ale festivalului, „Sânziana și Pepelea” al lui Alexandru Dabija și „Tipografic majuscul” al Gianinei Cărbunariu – din păcate programate în același timp, în așa fel încât cine n-a plecat la pauză la „Sânziana și Pepelea” a ratat „Tipografic majuscul” – sunt cumva măsura a două direcții la fel de importante. Primul este redimensionarea unui text clasic, probabil cea mai reușită creație a lui Alexandru Dabija din această stagiune în care, de altfel, a fost extrem de prolific. Iar cel de-al doilea este, probabil, cea mai reușită creație a Gianinei Cărbunariu din întregul ei traseu regizoral, este teatru documentar, dar nu e doar atât, este cercetare, dar este și ficțiune, este un text incisiv și puternic. Între aceste
două vârfuri – dintre care, trebuie spus, primul text, deși vechi de un secol, printr-un noroc ar putea fi redescoperit și peste alți X ani și făcut din nou să aibă valoare, pe când cel de-al doilea, deși impecabil scris, va muri odată cu spectacolul –, toate celelalte creații s-au încadrat într-o medie ea însăși cu valoare documentară.
Categoria textelor și a spectacolelor care fotografiază o realitate și o redau cu o notă mai mult sau mai puțin potrivită de umor, surprinzând aceleași lucruri – care, mai mult ca oriunde, aici, puse unul lângă altul, într-un interval relativ scurt de timp, au arătat cât de ușor se poate rătăci până și ironia în zona clișeului – a inclus producții precum „Solitaritate”, de Gianina Cărbunariu, „Green Hours! Best of. Show teatral site-specific serial”, de Maria Manolescu și Peca Ștefan, în regia Andreei Vălean, „Carpathian garden”, de Radu Iacoban și creația colectivă „Dreaming Romania”. Pe scurt, manele, show-uri de televiziune imitate și ironizate uneori în formă, alteori în fond, biserica (un subiect care a trecut mai nou pe lista favoritelor – pentru că se vinde bine), mizeria din sistemul social, sărăcia și cam atât. Toate aceste texte rămânând într-o zonă a derizoriului și de suprafață, care le face la fel de consumabile ca societatea căreia îi aparțin… Baloane de săpun. Dar, cu siguranță, e momentul lor și nu pot fi evitate. Publicul din anumite spații reacționează, cere, reclamă acest tip de scheci fără substanță și fără valoare literară în sine. Toate aceste texte sunt, de fapt, pretexte. Iar în alte cazuri, precum spectacolul Andreei Vălean, bine jucat de altfel, dar nimic mai mult decât expresia unei nostalgii (Green Hours și începuturile lui!) și a unui timp care, iată, deja a expirat cu viteza cu care se perimează totul în societatea noastră, n-a mai rămas decât ideea unei forme de revoltă care-și cam greșește „andrisantul”. În schimb, „Dreaming Romania”, al Asociației Centrul Multimedia Teatru Fix din Iași, deși cu multe nereușite artistice (te întrebi uneori dacă acești artiști își pun, de fapt, probleme de ordin estetic…), a fost mai degrabă o formă fruste și aproape violente de a se exprima și de a exprima ceva…
Dacă vorbim despre texte cu valoare și dincolo de spectacol, atunci rămân, previzibil, cel al lui Matei Vișniec, „Cabaretul cuvintelor” (Teatrul Național Timișoara), cel al Alinei Nelega, „Efectul Genovese” (Teatrul Național Târgu Mureș) și, la limită, „Pisica verde” al lui Elise Wilk (UNATC București) și „Punct triplu” al lui Bogdan Georgescu. Acesta din urmă, un text pe care-l îngroapă însuși scopul lui ostentativ demonstrativ: o dramă umană transformată forțat într-o poveste despre probleme interetnice.
Concluzia? Este evidentă. Dramaturgia românească pusă în scenă în prezent este alcătuită, într-o proporție zdrobitoare, din texte scrise conjunctural, de actori sau regizori care și le pun singuri în scenă. O formă de (se) exprima „la pachet”, pe sistemul „2 sau chiar 3 în 1”… Dincolo de asta, ea rămâne în volume sau în foldere din computere.
Print