Festivalul Naţional de Teatru la bilanţ

La o săptămână de la încheierea ediţiei cu numărul 21 a Festivalului Naţional de Teatru, al cărei director artistic şi selecţioner unic a fost criticul Alice Georgescu, iniţiem o dezbatere, despre ceea ce a însemnat evenimentul în contextul teatral al anului 2011. Despre reuşite şi nereuşite, despre ce am putut vedea la FNT în toamna aceasta, despre selecţie, despre spectacolele  participante îşi exprimă punctul de vedere teatrologul şi profesorul George Banu, criticul de teatru Iulia Popovici, teatrologul Carmen Stanciu şi teatrologul Andreea Dumitru. Întrebările sunt următoarele:

1.Cum comentaţi ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru? Bile albe, bile negre…

2. Selecţia vi se pare reprezentativă pentru acest moment al teatrului românesc?

3. Care sunt tendinţele pe care le-a scos în evidenţă?

4. Cui consideraţi că i se adresează FNT? Care sunt problemele importante în acest sens?

5. Acordaţi-i o notă de la 1 la 10.

George Banu

1. E o ediţie solidă, omogenă, cu un spectru „naţional” larg. Renunţ la „bile” căci mi se pare a fi un joc pedagogic simplu şi elementar: alb/ negru. Viaţa şi arta sunt pline de umbre. Mie îmi plac.

2. Cineva ca mine, care vine de afară, putea vedea spectacole semnate de regizori din generaţii şi spaţii culturale diferite. N-am reperat prezente ilicite, dar, din „necunoştinţă de cauză”, nu  pot regreta absenţe flagrante.

3. Ceea ce aş numi o tendinţă „neoclasică”, tendinţa ce valorizează textul şi actorii fără rezerve nici frustrări, fără aparatul decorativ al unei modernităţi de paradă: Şerban, Darie, Dabija, Bocsardi… Ei dau scenei dreptul de a povesti istorii umane, lungi, bogate, complexe. Ei ne confruntă cu destine. Destine nu direct contemporane, ci venite, cele mai multe, din această „materie” a secolului XIX care e încă matricea acestei familii de artişti. Prefer fidelitatea faţă de prieteni dispersării şi, de aceea, n-am putut vedea spectacolele noilor veniţi. Dar simt că un război generaţional a început. Semn bun!

4. Cred ca FNT-ul e deschis publicului mai ales tânăr. Şi, de aceea, el are un rol cultural decisiv: nu te formezi decât trăind experienţa directă a teatrului. În săli e o atmosferă de fervoare încurajatoare. Dacă artiştii sunt divizaţi, ne bucurăm să fim împreună, cel puţin noi, specatorii! 

5. FNT-ul din acest an a impus o identitate de selecţie şi a propus o varietate de iniţiative, a degajat o arhitectură vizibilă fără accidente deplorabile. Dar note nu mai dau de mult, nici unde. Poate doar mie. Şi ele sunt rar, foarte rar, bune.

Iulia Popovici

1.Nu mai comentez în nici un fel, cred că a venit momentul, că suntem destul de maturi cât să afirmăm dintru start că un festival cu selecţioner unic e imaginea subiectivă (la care selecționerul are dreptul) a opţiunilor lui despre lume, viaţă şi artă. Nu e, în nici un caz, adevărul dumnezeiesc al scenei româneşti, iar reabilitarea dreptului la subiectivitate e o condiţie fundamentală pentru ca, totuşi, critica românească să aibă un viitor.

În ce priveşte „bilele negre“, după mine, hai să zicem, subiectiv vorbind, e o jignire să începi Festivalul Național de Teatru cu un spectacol din străinătate, cu atât mai mult (şi nu în ciuda faptului), cu cât era semnat de Andrei Şerban, care avea şi alte producţii, „locale“, în selecţie.

2.Sigur, din anumite puncte de vedere. Dar nu e treaba FNT să reprezinte tot, pe toate şi pe toţi. N-a reprezentat noile tendinţe în scenografie şi nici preocupările teatrelor minoritare (pentru că Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul „Tamási Aron“ din Sfântu Gheorghe şi Teatrul German de Stat din Timişoara joacă în alte limbi decât aia majoritară, dar nu mai sunt de mult teatre minoritare), de pildă, dar chiar trebuia s-o facă? E oppţiunea organizatorilor ce-i interesează.

3.După am şi scris, un moment de cumpănă pentru scena italiană şi pentru teatru ca spaţiu. Pare că aşa cum au fost ele construite din secolul XIX până aproape de sfârşitul secolului XX, clădirile de teatru din România sunt supradimensionate pentru publicul actual, redus numeric şi dispus să se plictisească repede, mai mult decât e scena însăşi supradimensionată pentru condiţiile de producţie ale momentului. Este, pentru mine, imaginea unei crize care va afecta major ceea ce înţelegem acum prin spaţiu de reprezentare şi va redefini, în oarece timp, clădirea de teatru ca spaţiu în sine.

4.Marea problemă e că oameni care nu şi-au putut cumpăra bilet au intrat gratis în schimbul unei plăţi în natură de umilinţă, faţă de bodyguarzi. Cui se adresează? Organizatorii ar spune că marelui public şi programatorilor străini, programatorii străini (de anul acesta) ar zice că marelui public, iar marele public, că celor care-l finanţează şi oamenilor de teatru. Deci se adresează tuturor, în funcţie de cine vorbeşte.

5.Nu pot să dau note, fiindcă pentru asta ar trebui să mă raportez la o listă de criterii, şi nu întotdeauna criteriile mele festivaliere şi estetice se potrivesc celor ale responsabililor pentru FNT-ul din acest an (eu încercând să respect alteritatea în preferinţe artistice…).

Carmen Stanciu

1.În primul rând, fiind vorba de o schimbare de „paradigmă”, odată cu selecţionerul unic, trebuie ţinut cont de noile propuneri: centrarea pe opera unui creator (Andrei Şerban) aflat într-un moment benefic al carierei, dorinţa de a sublinia prin spectacolele alese anumite arte ce concură la universul teatral (dans, muzică)…

Un aspect pozitiv este păstrarea unor secţiuni care dau greutate unui eveniment de acest gen: conferinţe, lansări de carte, întâlniri între public şi creatori.

Cel mai deranjant aspect (deşi nu este prima dată când organizatorii recurg la acest gen de servicii) mi s-a părut comportamentul personalului care asigura „paza obiectivelor“. Poate dacă o parte din staff nu s-ar fi instalat cu nonşalanţă în stal pentru a vedea spectacolele şi ar fi stat afară, pentru a explica „paznicilor de corp“ că sala nu e asaltată de infractori sau cerşetori, ci de studenţi la teatru dornici să vadă ce se întâmplă în festival, ne-am fi simţit mai civilizat. (La „Unchiul Vania“, deşi mulţi ziarişti sau specialişti nu au putut intra – „nu sunt locuri, se joacă pe gradene!“ – am numărat aproape 20 de persoane din echipa de organizare care au fost preferate ca public!)

2.Selecţia este asumată de directorul artistic şi trebuie să-i acordăm creditul de a fi ales ceea ce a considerat reprezentativ. Cum nu am văzut, ca doamna Alice Georgescu, marea majoritate a producţiilor din ţara noastră, nu pot spune cât de relevantă e selecţia din punctul meu de vedere. Pot doar să afirm că au fost puţine „diamante“, marea majoritate a spectacolelor zbătându-se dramatic între „propunere interesantă, nedusă la capăt“ şi „mda… e profesionist, dar ce folos dacă vedem acelaşi limbaj care a fost la modă acum un sfert de veac, şi încă redundant folosit?“

3.Cea mai importantă: cruciada lui Andrei Şerban pentru o lectură scenică a lui Cehov scuturată de clişeul „cronica unor existenţe ratate“.

4.Se adresează specialiştilor din ţară şi din străinătate, indiferent de statutul lor – de la aspiranţi la valori consacrate. Ştiu că fondurile vin de la Ministerul Culturii şi de la Primăria Bucureştiului. Dar câtă vreme FNT nu va fi o manifestare instituţionalizată nu putem pretinde ca la singura ocazie pe care o au specialiştii (care nici nu sunt atât de mulţi cum le par unora!) de a vedea şi a dezbate tendinţele teatrului românesc să nu aibă posibilitatea de a vedea spectacolele şi de a participa la celelalte evenimente, pentru că trebuie să intre şi publicul. Vreau să fiu bine înţeleasă, totuşi: teatrul trăieşte pentru public, mai bine zis numai prin public. Dar atunci când creatorii optează pentru formule de spaţiu cu 80-100 de locuri (mulţi spun că în oraşele ţării nu au destui spectatori, şi atunci preferă să asigure viaţa unui spectacol şi prin acest artificiu de marketing), iar fondurile pe care le găsesc organizatorii acoperă două sau trei reprezentaţii (maxim!) cine să intre mai întâi? Iar dacă au atâta succes, ce opreşte teatrele producătoare să aducă în turneu, mai apoi, spectacolele respective?!

Să nu confundăm FNT cu Festivalul de la Avignon sau cel de la Edinburgh! Nici măcar cu cel de la Sibiu! E diferenţă mare de scop sau fonduri.

5.Nu sunt foarte exigentă, ştiu; probabil nici consecventă… Opt.

Andreea Dumitru

1, 2 şi 3. Încă de astă vară, când Alice Georgescu a dezvăluit lista participărilor româneşti şi structura festivalului, a fost limpede pentru toată lumea dorinţa noului director al FNT de a se distanţa de viziunea radicală (de aceea percepută ca agresivă) a Cristinei Modreanu (de o radicalitate, ce-i drept, atenuată până spre sfârşitul mandatului său). Aş spune chiar că, exceptând modulul cehovian datorat lui Andrei Şerban, a fost şi unicul program formulat de Alice Georgescu. În rest, mi s-a părut că revăd FNTul de sub zodia Marinei Constantinescu, minus componenta internaţională atât de spectaculoasă atunci, care scosese cu adevărat FNT din provincia noastră teatrală. S-a dorit, poate, o ediţie de regăsire a echilibrului (de vârste şi valori) din viaţa noastră teatrală şi de tranziţie spre un FNT mai personal(izat), ceea ce a impus cantonarea în nucleul tare al spectacologiei româneşti, acolo unde hermeneutica regizorală, ideea de trupă şi performanţa actoricească sunt tot ceea ce contează. Întâmplător, e un model de festival naţional la care ader, în care mă regăsesc. Şi, judecând după cele văzute de mine în teatrele din ţară, cu prilejul itinerariilor pentru nominalizările la Premiile UNITER 2011, trag concluzia că selecţia a inclus aproape toate vârfurile stagiunii trecute. Ea nu reflectă totuşi „un moment al teatrului românesc” şi nici nu cred că a luat în calcul o atare sarcină.

Programul alcătuit de un director de festival al trebui să schiţeze, prin chiar secţiunile propuse, tendinţele pe care acesta le-a observat urmărind îndeaproape harta teatrală a ţării. Să propună, în acest fel, nişte teme de reflecţie, nişte „direcţii ale privirii” pe care, ca spectator, să le poţi urma sau, fireşte, să le poţi contesta. „Dans în teatru”, „Teatrul de mâine” ori „În prim-plan, actorul” seamănă, în schimb, cu nişte valize convenţionale, în care, cu puţin efort, ai putea îngrămădi orice. La fel de neinspirat şi neangajat mi s-a părut şi motto-ul festivalului.

La categoria „bile albe” aş trece „divanele FNT”, indiscutabil necesare; la „bile negre”,  bifarea lansărilor de carte, care (cu câteva excepţii) au fost lăsate să se întâmple cu puţin înainte ca reprezentaţiile să înceapă, în spaţiul nu întotdeauna adecvat şi primitor al foaierelor. E un gest cu atât mai nedrept cu cât, de câţiva ani, încep să apară la noi cărţile fundamentale pentru domeniul la care ne referim, titluri îndelung aşteptate, iar puţinele edituri ce se străduiesc să le publice nu au alte prilejuri mai bune, nu zic de vizibilitate, ci de a saluta intrarea noastră în normalitate.

Mai semnalez unul dintre acele gesturi care transformă un festival oarecare într-unul cu adevărat mare: repetiţiile deschise cu „Unchiul Vania” şi „Strigăte şi şoapte”, mai mult decât o soluţie creată pentru a răspunde cererii de bilete la aceste reprezentaţii – un dar uriaş făcut unui grup de elevi şi studenţi care a avut şansa să le urmărească graţie iniţiativei lui Răzvan Penescu (LiterNet.ro) şi a Andreei Borţun (directoarea Festivalului Ideo Ideis de la Alexandria). Cu aceste rânduri fac eu însămi o reverenţă în faţa trupei de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care a repetat şi a jucat seri la rând cu aceeaşi incandescenţă! Ideea repetiţiilor cu public ar trebui reţinută şi inclusă în must-do-ul următoarelor ediţii.

4.FNT se adresează oricui îşi exprimă dorinţa de a vedea ceea ce are el de oferit. În plus, se adresează unui număr infim de producători, programatori de festivaluri şi critici străini care trebuie convinşi că el are ceva de oferit. Ar fi atât de lesne să mă alătur corului celor nemulţumiţi de formula restrictivă în care e proiectat de ani buni acest „festival al festivalurilor”: prea puţine reprezentaţii, prea puţine locuri disponibile publicului obişnuit, care nu are nici o altă şansă de a vedea spectacole multrâvnite precum „Strigăte şi şoapte” sau „D’ale carnavalului” în felurite alte festivaluri, în microstagiuni organizate „la sediu” de teatrele producătoare ş.a.m.d. Ştiu că e frustrant, neplăcut şi (uneori) detestabil tratamentul aplicat de agenţii de pază virtualilor spectatori comasaţi la uşile teatrelor (l-am trăit pe pielea mea), dar e la fel de trist să vezi sălile ocolite de public plătitor, invitaţi români şi străini la atâtea alte spectacole care nu beneficiază de nume mari pe afiş, de publicitate, de supratitrare în română sau limbi de largă circulaţie, de un focus anume, de conferinţe de presă etc. Şi care, spre ghinionul lor, mai sunt şi transplantate în spaţii nepotrivite, aproape imposibil de adaptat şi îmblânzit în timpul scurt pe care trupele şi echipele tehnice îl au la dispoziţie.

Chestiunea arată, până la urmă, nu doar fragilitatea acestui „obiect ciudat” care e teatrul, dar şi patologia specifică unui festival naţional (încă; probabil şi pe termen nelimitat) neinstituţionalizat, pe veci dependent de factori impredictibili. Nu în ultimul rând, ea pune în discuţie dificilul circuit al valorii în climatul nostru teatral. Nu ştiu să desfac acest nod de probleme, nu pot decât să schiţez câteva întrebări: să fie neputinţă sau lipsă de interes faptul că teatrele situate la ore bune de capitală nu-şi prezintă aici spectacolele de top şi în afara contextului festiv, de maximă expunere al FNT? Să fie doar comoditate? Certitudinea că acele montări vor fi selecţionate în FNT şi că, prin urmare, nu mai e cazul să investească bani, timp, energie, în deplasări suplimentare? Va fi greu de răspuns la această întrebare câtă vreme Sibiul, Clujul vor submina statutul de pol al vieţii teatrale (în termeni de calitate) pe care în mod iluzoriu şi-l arogă capitala, mizând exclusiv pe cantitatea ofertei teatrale.

5.Dacă aş da o notă ar însemna să mă raportez fie la un FNT utopic, fie la ediţiile şi selecţionerii precedenţi. Cum nici una dintre variante nu mi se pare realistă, cum abia s-a încheiat cea dintâi ediţie girată de Alice Georgescu, mă sustrag de la acest exerciţiu antipatic şi oarecum extra-artistic.