În Râmnicu Vâlcea, într-o casă mică, albă, înconjurată de copaci, în mijlocul unui parc, se află un teatru. Teatrul Ariel. Ca într-un basm al copilăriei mele, frunzele uscate foşnesc sub paşii deloc grăbiţi, pe aleile umbrite, soarele îşi face loc printre crengile dese, copiii aleargă zgomotoşi, urmăriţi cu dragoste şi grijă de bunici şi nici nu îmi dau seama cum ajung în sala de teatru. Aici, totul pare ca „acasă” – gazde primitoare, cu feţe zâmbitoare, te invită în scaunele comode şi moi, o scenă cât pentru poveşti frumoase, simple şi emoţionante, răcoare… E plăcut.
Acest teatru cu suflet mare a funcţionat ca un magnet teatral timp de unsprezece zile. Între 18 şi 28 iulie, datorită unor oameni care au visat frumos şi nu s-au temut să se lupte cu uriaşii, chiar dacă ştiau că sunt mori de vânt, a avut loc cea de-a treia ediţie a Festivalului Ariel Interfest; un eveniment cultural care a echilibrat în doze optime calitatea şi cantitatea, reuşind să adune motive de bucurie pentru spectatori. În miezul verii, când mai toate teatrele se grăbesc să ia vacanţă, motivând că „e prea cald pentru teatru”, în Râmnicu Vâlcea, cele două săli de care dispune Teatrul Ariel s-au dovedit, nu o dată, neîncăpătoare. Firesc! Nici nu s-ar putea ca cele 160 de locuri ale Sălii Ostroveni, sau cele numai 60 ale Sălii Zăvoi, să cuprindă publicul dornic să-i vadă pe scenă pe Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Mihai Mălaimare, Radu Gheorghe, Anca Sigartău, Tania Popa, Marius Manole sau Lia Bugnar. La fel s-a întâmplat şi la premierele teatrului gazdă – fapt care mi-a confirmat cât de iubiţi sunt actorii Teatrului Ariel în oraş.
Publicul din Râmnicu Vâlcea a fost răsfăţat cu cel puţin trei spectacole pe zi. Cei mici au avut o secţiune cu dedicaţie – Matinee pentru copii. Profesioniştii au fost puşi în situaţia de a se împărţi între trei workshopuri – două zile alături de Mihai Mălaimare şi „Statuile vivante”, o săptămână în „Azilul de noapte” condus de Aurel Palade şi zece zile într-un work in progress în căutarea lui „Hamlet&Hamlet” cu nimeni altul decât Silviu Purcărete. Având şansa de a asista la una dintre întâlnirile cu Silviu Purcărete, am redescoperit forţa întrebărilor simple; cheia spre capodoperă este sinceritatea. Mirarea necontrafăcută. Când acest copil uriaş al teatrului stă în faţa cursanţilor, care aşteaptă să primească înţelepciune şi meşteşug, şi se întreabă serios „şi totuşi, cum a sedus-o Claudius pe Gertrude într-un timp atât de scurt?” simţi cum aerul începe să vibreze cu ipoteze, scenarii şi imaginaţie pusă la lucru. Poate că aşa se momeşte, de fapt, inspiraţia creatoare. Cu nedumeriri şi răspunsuri simple.
După-amiezile, apoi serile şi, uneori, chiar şi nopţile, au fost pline. Aplauze şi spectacole unul după altul. Public generos, foarte dornic să se bucure la teatru. De cele mai multe ori motivele pentru chemările repetate la rampă au fost întemeiate. Uimirea actorilor direct proporţională cu entuziasmul ovaţiilor. Mulţi tineri în sală de fiecare dată, doamne elegante şi domni sobri. Lolaltă ieşeau zâmbitori din sala de spectacol. Se pare că nevoia de teatru este reală.
În plan personal, Festivalul Ariel Interfest mi-a rezervat câteva surprize. Prima a fost explozia aplauzelor după „Fata din curcubeu” – one-woman show-ul Taniei Popa, scris şi regizat de Lia Bugnar. Calitatea aplauzelor, intensitatea şi căldura. Durata este relativă şi poate fi întreţinută artificial – fie din sală, fie de pe scenă. Unul dintre trucurile cunoscute şi folosite când cu moderaţie, când cu ostentaţie, este „regizarea aplauzelor” pe o muzică antrenantă. Şi când ai în scenă douăzeci de interpreţi care vin pe rând în faţa publicului… se aplaudă mult. La „Fata din curcubeu” s-a aplaudat frumos şi din inimă. Aşa cum a jucat Tania Popa. Emoţionant, cald ca o romanţă rusească, sincer şi cu o Bucurie mare cât toată Rusia. Şi asta s-a simţit cu prisosinţă. Iar la final, cu lacrimi pe obraz sau cu un zâmbet trist în colţul gurii, dar cu ochii vii şi luminoşi, aplaudam cu toţii nu atât cu palmele, ci cu sufletul. O actriţă care ştie să dăruiască, primeşte la fel de frumos. Iar eu mă bucur.
A doua surpriză plăcută a fost spectacolul „1000 de motive să te omor” al Teatrului ArtEmotion din Oradea, regizat şi interpretat de Richard Balint şi Sebastian Lupu. Cum nu sunt foarte convinsă de forţa artistică a teatrului de club, şi cum ora 23:30 nu e tocmai preferata mea pentru manifestări artistice, nu speram prea mult. Greşit! Doi actori plini de vervă şi umor, tonici şi inteligenţi, cu energie cât să te ţină treaz până dimineaţa. Ritm alert, replici inteligente, situaţie simplă, comic savuros, succes garantat. Râzi cu poftă şi te bucuri de show. Încă o dată am motive să spun că actorul sfinţeşte teatrul.
Apoi premiera Teatrului Ariel cu „Groparii” – scene din Hamlet în regia lui Vlad Popescu. Nu e uşor să spui povestea Prinţului Danemarcei cu doi actori. Mai ales când reorganizezi cronologia şi sexele sunt ambigue. Gabriel Popescu şi Andreea Roxana Filip interpretează mai toate personajele tragediei şi decupează just caracterul fiecăruia. Tânărul regizor, curajos şi imaginativ, a găsit câteva rezolvări care m-au făcut să îi apreciez inventivitatea. Floretele sunt înlocuite cu două foarfece şi gata duelul. Hamlet şi Ofelia privesc ca la film, sorbind suc şi ronţăind floricele de porumb, „Cursa de şoareci”. Cu un sac de pâmânt, două cranii, trei metri pătraţi de scenă şi doi actori, poţi ridica un spectacol percutant. Sunt curioasă cum va fi primită povestea celui mai celebru personaj din istoria teatrului de către cei care nu o cunosc deja. Întrebarea rămâne, invariabil: A fi sau a nu fi…
În ultima zi am avut ultima întâlnire suprinzătoare cu teatrul aşa cum îmi place – „Pescăruşul” – un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru, al Teatrului Bulandra. Aflat la stadiul de work in progress, jucat într-un alt tip de sală decât cea pentru care a fost conceput, fără decor şi costume, acest proiect promite mult. Scene de dans integrate cu supleţe şi coerenţă, multă emoţie a trupurilor în mişcare, un pescăruş omniprezent, vocal şi cu statură de zeu printre muritori, idei clare şi un parcurs rotund. Aştept acum cu şi mai mare interes spectacolul „la cheie” în toamnă, când reglajele fine se vor fi realizat, iar randamentul îşi va atinge maximul de potenţial.
Unsprezece zile în Râmnicu Vâlcea la Ariel Interfest au fost vacanţa ideală pentru orice teatro-dependent. Un oraş liniştit, răcoros, un parc care ascunde un lac cu nuferi şi un teatru. Duhul insulei lui Prospero s-a mutat în Zăvoi şi, în loc să mai işte furtuni, pune la cale întâmplări frumoase şi ne aduce aminte că „suntem din plămada din care sunt făcute visele”.
Print