Festivaluri și cusături la vedere

S-a încheiat Festivalul Național de Teatru, cel mai important festival de teatru al Bucureștiului, din fiecare toamnă, care aduce în Capitală spectacole multe, tot mai multe în ultimii ani, cam de pe la toate teatrele din țară. Și a fost precedat de un alt festival important, care devine de la an la an mai important prin amploare, „Fest(in) pe Bulevard)”, organizat de Teatrul Nottara.

Deși nu sunt neapărat o fană a inflației de festivaluri care toamna și primăvara iau cu asalt lumea teatrală (pentru că, pe lângă acestea două de mare amploare, în București s-au mai desfășurat câteva festivaluri în această toamnă, mai exact în această lungă lună octombrie), trebuie spus că unele dintre ele – și este și cazul celor două la care mă refer – au marele merit de a oferi o perspectivă reală și concentrată asupra a ceea ce se întâmplă în lumea noastră teatrală. Și, bonus, fiecare dintre ele, în măsura posibilităților, au adus și câteva spectacole din străinătate, care sunt întotdeauna bine-venite, dacă nu neapărat ca grad de comparație, măcar pentru lărgirea perspectivei. Chit că, la noi, sunt folosite – de obicei de cei care și-au făcut un scop în viață din a fi critici cu tot ce există în teatrul nostru – pe post de sperietoare și de „uite, noi suntem la mii de ani lumină”… Or, lucrurile nu stau tocmai așa…

Prin urmare, întâi „Fest(in) pe Bulevard”, cu atmosfera lui caldă, cu spectacolele de stradă din fața teatrului, cu prietenia la care invită, încercând de ani întregi să atragă spectatorul obișnuit în sala de teatru, și apoi FNT, cu atmosfera lui mult mai sobră, cu interesantele spectacole din străinătate, cu selecția foarte amplă, au oferit o foarte limpede perspectivă asupra locului unde ne situăm. Și aș spune că primul și cel mai important lucru care se vede cu ochiul liber este uriașa prăpastie dintre generații, oricât de clișeistic ar suna. Și la fel de bine se vede și preocuparea pentru etalarea unor obsesii personale și folosirea teatrului ca formă de exorcizare versus preocuparea pentru a oferi publicului un produs artistic. Sigur, mi se va spune, dar marea artă de-a lungul timpului tocmai de-aici vine, în cele mai multe cazuri, din obsesiile personale. Și n-am să neg, numai că teatrul funcționează puțin pe alte coordonate… Și ca să-mi sprijin afirmația am să-i invit pe cei care vor dori să o critice să citească superba istorie scrisă de Eugenio Barba și Nicola Savarese, „Cele cinci continente ale teatrului” și publicată de curând la Editura Nemira.

Revenind la FNT, dar și la „Fest(in)” cu ale lui spectacole despre crize, aș spune că arată perfect obsesiile și preocupările și mai ales módele cărora regia de teatru li se supune în acest moment. N-am să spun că toate spectacolele pe care le-am văzut în cele două festivaluri mi s-au părut valoroase și, deși în primul moment, prezența lor mi s-a părut perfect nejustificată, m-am gândit apoi că e corect, poate, să arătăm în festivaluri adevăratul nivel al teatrului nostru în acest moment, cu bunele și relele lui, chiar dacă probabil unul dintre principalele criterii ar fi să arate excelența. Să pornim de la ideea că, cel puțin FNT, și-a propus în acest an (și nu numai) un studiu comparatist.

Iar ceea ce se vede arată, să spunem, interesant. Pe de o parte, regizorii care sunt încă tributari teatrului de artă, de la Victor Ioan Frunză la Silviu Purcărete și de la Alexandru Darie la Andrei Șerban, iar pe de altă parte, regizorii din „noul val” care în cea mai mare parte, chiar și în cazul fericit în care au personalitățile artistice conturate, încearcă cel mai adesea să imite structuri și mode din afară, pe ideea că în România se face un teatru învechit. Iar ceea ce iese, cu puține excepții, e un melanj de stiluri destul de greu de digerat, de multe ori cu pretenții de mare și absolută noutate, prezentate drept inovații sau experimente sau teribile căutări personale, care vor să ducă teatrul pe culmile noului progres și să-l alinieze cu marele teatru mondial, uitându-se întotdeauna că până la urmă teatrul, prin însăși esența lui, este o experiență locală și că se dezvoltă și evoluează în niște clare condiții locale și că, precum plantele, mai greu se poate dezvolta în medii care nu îi sunt propice. Și că tocmai asta e marea frumusețe a teatrului, faptul că (încă) nu e globalizat, faptul că (încă) spectacolele au gustul locului din care provin și că (încă) nu sunt toate la fel: aseptice, tehnice și politic corecte.

Și dacă mai e ceva ce-a arătat cu asupra de măsură Festivalul Național de Teatru este seriozitatea cu care se face sau nu se face teatru de la un loc la altul; asumarea, pasiunea… Căci atât de repede se vede pe scenă (mai ales într-un astfel de festival unde comparațiile ți se impun aproape pe loc) când lucrurile sunt făcute doar de dragul de a fi făcute, iar profesionalismul e la cote joase…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.