Nu voi relua în spațiul comentariului de astăzi pe cât de vechea pe atât de inutila discuție referitoare la numărul fie prea mare, fie prea mic al festivalurilor de teatru din România de astăzi.
Și aceasta fiindcă, în ceea ce mă privește, cred în continuare în adevărul exprimat cu mulți ani în urmă de mult prea repede uitatul dramaturg și eseist de teatru care a fost și este Dumitru Solomon. Într-un excelent editorial inserat în cuprinsul reviste Teatrul azi, dl. Solomon punea, cu inteligența și concizia-i pe care i le recunoșteau toți ce i-au citit și apreciat scrierile, cu claritate lucrurile la punct.
A spune că am avea prea multe festivaluri, scria Dumitru Solomon, echivalează cu faptul de a spune că am suferi de un exces de cultură. Iar cum cele mai multe festivaluri sunt finanțate din banii comunităților locale, este mai mult decât firesc ca de ele să beneficieze în primul rând finanțatorii. Care, nu, nu sunt autoritățile locale sau județene, acestea nefăcând decât să repartizeze mai bine sau mai prost banii obținuți din taxe și impozite, ci plătitorii acestor biruri. Adică cetățenii sau, cum se spune astăzi, membrii comunității.
Iată de ce nu cred în lamento-urile mai mult sau mai puțin sincere ale unor critici care duc dorul Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Care, ce să vezi?, la aproape 30 de ani de la Revoluție, aflăm că făcea o treabă excelentă punând ordine în calendare. Respectivul CCES, punând în practică și în cultură principiul planificării centralizate, avea, de fapt, grijă să hotărască ce festival are dreptul la existență, adică la încă o ediție, și care trebuie să rămână în stand by. Și aceasta nu pentru că nu i s-ar fi putut asigura finanțarea, deși, în ultimii ani ai regimului comunist, aceasta devenise o problemă cum nu se poate mai serioasă din cauza dezastrului economic, dar și a tot ceea ce au presupus nenumăratele sacrificii impuse populației de nebunia lui Nicolae Ceaușescu care s-a ambiționat să plătească în timp record datoria externă a țării, ci pentru că la ediția anterioară ceva fusese cum nu ar fi trebuit să fie. Adică, cineva, un „factor responsabil”, fusese „confuz ideologic”, vorba lui Radu Cosașu, și aprobase invitarea unui spectacol în care era vorba despre ceva ce nu era voie să fie rostit public pe scenă. Fiindcă „nu era momentul”. Reamintesc că Ana Blandiana a publicat pe vremea aceea, în România literară, o excelentă tabletă despre statutul de șperaclu – mă rog, passe partout – al acestei sintagme menite să justifice nejustificabilul. Adică prea multele lucruri absurde ale epocii.
Așadar, nu criticii sunt prezențele esențiale în festivalurile de teatru. Ci spectatorii simpli. Ceea ce însă nu înseamnă că nu ar fi nevoie și de ceva mai mult spirit critic în întocmirea afișului cutărei manifestări teatrale. Adică a selecției spectacolelor invitate.
Am primit în săptămânile și zilele din urmă destul de multe invitații la festivalurile ce au deja loc ori care urmează să se desfășoare în perioada imediat următoare. Unele au selecționeri care sunt și retribuiți pentru aceasta. Numai că nu prea înțeleg despre ce selecție poate fi vorba atunci când festivalului X i se anulează complet profilul și identitatea, când festivalul Y pune vizibil în cui valoarea, când manifestarea Z devine, iar lucrul acesta se vede de la o poștă, doar o ocazie de schimburi reciproc avantajoase.
Strigătului „Vreau și eu la festival!”, despre care făcea vorbire în mai sus invocatul editorial Dumitru Solomon, i s-a găsit soluția. „Lasă, dragă, nu te mai agita degeaba!”, îi spune directorul X, directorului Y. „Tu vii la mine, iar eu vin la tine!”. Și uite așa „avem amândoi ce scrie, cu ce ne lăuda în Raportul de evaluare anual”, raport care ne asigură perpetuarea în funcție!”.
Selecționerul se mulțumește să încaseze onorariul, pune orgoliul în cui („știi, dragă, avem cu toții de plătit facturi și niște bani în plus nu strică niciodată!” și uită ceea ce a învățat încă din primele zile de școală. Și anume că festivalul trebuie să fie un prilej de bucurie și de sărbătoare. La ele trimite însăși etimologia cuvântului. Nu să servească alte interese. Să acopere golul de activitate, lipsa de idei și de fapte cu adevărat artistice ori dorința managerului de a rămâne încă un an în funcție.