România este o ţară eminamente festivă. Românul s-a născut pentru a sărbători. Că e Zi Naţională, că e chiolhan în mahala, totuna; noi ne bucurăm de mama focului unanim şi din toată inima. Dacă mai şi primim de la stat timp berechet pentru a ne manifesta plenar buna dispoziţie şi sentimentele voioase, e şi mai bine.
La noi anul începe cu o vacanţă bine-meritată cam la o săptămână, tocmai bine cât să avem timp pentru a primi cum se cuvine Anul Nou, pe care îl legăm frumos fedeleş cu Boboteaza şi Sfântul Ion. Altă trăsătură specifică a noastră e că nu suntem mofturoşi şi nu discriminăm sărbătorile în funcţie de natura lor laică sau religioasă – sfinţi şi conducători de neam, victorii pe câmpul de bătălie, sărbători de import, n-are nicio importanţă. Noi ne bucurăm de toate ca de ziua noastră de naştere. Şi numai bine, după ce am sărit prin râuri şi pârâuri la minus enşpe grade să prindem crucea, pe 24 ianuarie serbăm o Unire mică, indiferent dacă ştim au ba cine cu cine s-a unit, când şi de ce. În februarie ne pricepem mai bine ca americanii să împărtăşim iubire în stânga şi în dreapta pe data de 14, ca globalizaţi ce suntem şi pe 24, pentru că noi suntem şi tradiţionalişti, iubim, româneşte neaoş de data asta, de Dragobete.
În martie sărbătorim şi primăvara, şi femeia, şi unirea Basarabiei cu România pe 27, una după alta şi ce sfinţi mai găsim în calendar. În aprilie, dacă nu pică Paştele, pe Sf. Gheorghe oricum nu-l ratăm, iar dacă pică e clar că o săptămână tocăm la drob şi frământăm la aluat pentru cozonaci şi pască, ne facem că ţinem post, sau poate chiar îl ţinem pe bune, mergem sau nu la biserică, luăm lumină, ce e cert e că ne place să ciocnim ouă într-un mare fel şi să le mâncăm cu muştar sau hrean, drept care vizităm şi secţia de primiri urgenţe cu ocazia asta festivă. În mai poate-poate pică Paştele. Dacă nu avem 1-ul muncitoresc şi 10-le regal şi tot avem de ce ne bucura şi cânta – mai întâi tovărăşeşte, apoi îi urăm de bine regelui care nu ne mai conduce cam de multişor. Dar îl sărbătorim că ne e drag.
În lunile de vară în afară de Mării şi mici şi mari, doi-trei Ilii, nişte Rusalii şi copilaşi la 1 de iunie cam şomăm. Dar e normal. Trebuie să ne mai şi odihnim de la atâta cât am tot sărbătorit jumătate de an. Aşa că plecăm în tradiţionalele concedii la munte şi la mare, la bulgari şi la Olympic Beach în Grecia unde suntem aşteptaţi ca acasă cu ciorbă de burtă şi mititei. Numai bine, ne întoarcem cu forţe proaspete în toamnă când ne aşteaptă pelerinajele la Sfinţi şi Sfinte – începând cu Arsenie Boca însuşi, Sfântul Dumitru în Bucureşti, Sfânta Parascheva la Iaşi, Sfânta Filofteia la Curtea de Argeş – un fel de work and travel ecumenic de cu ocazia asta înveţi şi puţină geografie.
Abia îţi tragi sufletul şi nu ai încotro că vine peste tine Halloweenul la sfârşit de octombrie. Şi pur şi simplu nu te poţi sustrage. Nu avem încă tehnică la cioplit dovleci, dar măcar de un party în club vopsiţi pe faţă suntem şi noi în stare. În noiembrie e înroşit calendarul ortodox, dar cel mai mult ne bucurăm cum pică ea ziua de Sfântul Andrei la ţanc să se lege cu 1 Decembrie. Când se potrivesc şi înainte de weekend ca anul ăsta punem de o mini-vacanţă de toată frumuseţea cât să ne antrenăm pentru maxi-vacanţa de Crăciun. Abia acolo e corolarul, acolo ne dăm măsura talentului. Şi cumpărăm o lună de mâncare cât să o gătim într-o săptămână şi să o temrinăm în două zile. Nu de alta, dar apoi trebuie să avem timp să ne pregătim de Revelion. Şi gata anul – greu, tare greu cu atâtea sărbători pe capul nostru. Dar facem faţă cu brio că suntem căliţi. Şi de-asta şi bem atâta noi ca neam. Ca să ducem greul ăsta cu demnitate şi să sărbătorim cum se cuvine. Doamne-fereşte să ne facem de râs.
2018 are să fie crema cremelor, spuma spumelor într-ale sărbătoririi. A venit Centenarul peste noi. Dacă întrebi pe stradă ai şanse ca 9 din 10 compatrioţi să îl confunde cu Centaurul sau să creadă că e un nou film de la Marvel. N-are importanţă. Ştim–nu ştim ce e, dar e musai să îl sărbătorim. Că doar o dată se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Şi precis şi alte ţări vor încerca ele să încropească ceva în cinstea Primului Război Mondial. Dar noi le vom da clasă. Avem comitete şi comiţii, bugete, planuri măreţe, proiecte, breviare şi îndreptare, „Ghid de identitate vizuală” în care sigla îmbulinată şi tricoloră e măsurată şi explicată să înţeleagă orişicine cum să o coloreze în Paint, până şi copiii la grădiniţe cu carioci. Montăm spectacole omagiale cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu, cu Zamolxe şi Deceneu – n-are a face că n-au a face cu Marea Unire. Noi suntem atât de patrioţi, încât sărbătorim suta asta de ani cu milenii de istorie pe care copiii nu o mai învaţă la şcoală, dar de care suntem mândri fără să o cunoaştem. Toate cuşmele şi hlamidele vor fi scoase de la naftalină, peticite pe unde le-au rost moliile, coroanele de tinichea lustruite, puştile lăcuite, săbiile râcâite de rugină şi să te ţii discursuri mustind de patriotism rostite de actorii posesori de cei mai zdraveni plămâni pe la toate zilele oraşelor şi satelor, mai ceva ca atunci când tovarăşul Nicolae Ceauşescu primea hrisoave din mâna lor în happening-uri comuniste. Tare frumos va fi de Centenar.
Şi-acum… dacă ne uităm bine în jur, la noi spiritul festiv stă mână în mână cu un soi de kitschomanie avântată. E suficient să ridicăm privirea pe oriunde ne-am afla şi lumina multicoloră a voioşiei electrificate ne va edifica deplin cum stăm cu simţul estetic. Cam rău. Deci ne putem închipui fără prea mari eforturi cam cum va arta Centenarul românesc. Scump, încropit pe repede-înainte – că parcă nu ştiam de când s-a terminat războiul că la un moment dat se vor împlini ăştia o sută de ani – uşor kitschos, dar foarte emoţionant, vibrant şi patriotic. Şi mamă, mamă ce o să-l mai sărbătorim.
Print