Copilăria este zona de refugiu a multor adulţi grăbiţi să îndeplinească multe sarcini într-un timp cât mai scurt; este colţul de suflet păstrat cu grijă departe de resentimente, frustrări, mânie şi greaţă existenţială. Amintirile de când erai mic şi aveai voie să greşeşti, când era amuzant să nu ştii, când singurul tău job era să te joci şi să mănânci tot din farfurie sunt locul de refugiu, momentul de respiro al unei vieţi trăite pe fast forward. Acolo e timp pentru toate, poţi să fii cât vrei tu de alintat şi să îţi dai voie să fii fragil. Pentru că în acest petic de linişte există cei care ştiu cum să aibă grijă de tine: mama, tata, bunica şi bunicul. Aceste nume de muschetari ai iubirii necondiţionate sunt refrenul unei copilării fericite.
Piesa „Fetiţa soldat” a Mihaelei Michailov te face să plonjezi direct în acest safe place şi contruieşte un parcurs ludic şi poetic foarte emoţionant. O fetiţă de nouă ani ne spune cum a vrut să îşi salveze bunica de la moarte, înconjurând-o cu o armată de soldăţei de jucărie. Metafora acestui text merge direct la ţintă şi îi trimite pe fiecare dintre spectatori în braţele propriilor amintiri. Un monolog cu multe momente calde şi cu un tâlc deloc sofisticat, dar foarte pertinent şi necesar astăzi când nu mai avem timp nici pentru propriul trecut. Speranţa, iubirea, nativitatea, puritatea şi creativitatea se pot pune în calea morţii chiar şi numai pentru o clipă.
Spectacolul regizat de Silvia Roman la Teatrul Naţional Bucureşti în cadrul Programului 9G la TNB abundă în acţiuni inventive şi îţi dă tot timpul ceva la care să te uiţi. Ami, fetiţa inteligentă, care din dragoste pentru bunica ei se hotărăşte să devină soldată nu pentru a ataca, ci numai şi numai pentru a apăra, ne povesteşte despre încercarea ei de a se opune morţii cu armele copilăriei ca într-un joc. Are jucării drept public, cuburi, sare coarda, fură câte puţin şerbet din borcane dosite în ascunzători dibuite de ea şi născoceşte tot felul de jocuri, cântece şi dansuri. Pe cât de dinamic este tot acest parcurs bogat vizual, cu acţiuni neaşteptate, această mişcare perpetuă nu îţi dă voie să încasezi pe-ndelete poezia poveştii. Neastâmpărul specific vârstei fragede a protagonistei, freamătul continuu îţi mută constant punctul de atenţie şi urmărind ce se întâmplă fizic rămâi cu prea puţin timp pentru a te emoţiona de ce se petrece în spatele vorbelor.
Scenografia creată de Bianca Veşteman şi Sabina Veşteman devine un personaj-raissoneur care respiră, ascultă şi reacţionează complice la jocul fetiţei-soldat. O cameră cu mobile vechi, în care cutiile vechilor televizoare cu tub sunt umplute cu flori şi borcane cu compot de vişine, în care un copil îşi construieşte un univers ludic. Cu multe varianţiuni de înălţime, cu o verticală bine exploatată şi cu câteva pete de culoare, decorul contribuie substanţial la crearea atmosferei şi la spectaculozitatea acestei poveşti.
Silvana Mihai în rolul Fetiţei soldat are atuurile fizice care o ajută să devină un copil de nouă ani, dar şi un dezavantaj major: vocea puternică a unei femei tinere sigure pe ea sparge discursul unei copile care se ia la trântă cu moartea în joacă. Frazarea bine rezolvată din punct de vedere tehnic, cu poticniri care copiilor le vin natural, nu este topită în interpretare şi sună rigid, calculat şi fragmenteză nu doar gândul, ci şi emoţia. Empatia pe care mizează spectacolul se opreşte la buza scenei. Admir de la distanţă povestea în care nu pot să intru pentru că simt, cumva, că sunt minţit. Silvana Mihai susţine un monolog pe care tehnic îl îndoaie în punctele juste pentru a crea bucle de emoţie în parcurs, dar rezultatul este o interpretare demonstrativă – cam aşa ar arăta o fetiţă de nouă ani. Nu văd pe scenă un copil sincer, ci o formă plină de detalii care împreună nu compun un corp, ci o listă amănunţită.
Vocea Marianei Mihuţ te ajută să înţelegi de ce această bunică şi nici o alta din lume trebuie salvată cu o întreagă armată de soldăţei de jucărie. Şi înţelegi de ce e Ami atât de isteaţă şi plină de încredere în ea. Cu toată blândeţea din lume, cu răbdare şi căldură cât o vară întreagă şi lumină în glas cât cea mai lungă zi din an, în câteva replici, această voce devine sublimarea tuturor bunicilor celor din sală. Şi nu mai are nevoie de niciun chip.
„Fetiţa soldat” este un spectacol în care ludicul şi poezia se joacă frumos de-a tinereţea şi moartea, în care speranţa se încăpăţânează să se pună în calea naturii şi în care iubirea are puteri magice. Din păcate, intenţiile sunt expuse şi prezentate ca într-un show-room, iar emoţia nu se coagulează într-un ghemotoc de sinceritate fără etichetă şi preţ. Parcursul este just, schema la vedere, dar meşteşugul mai are nevoie de timp pentru a-şi intra în drepturi. Curajul, însă, e un prim semn de viitoare maturizare artistică, aşezare şi împlinire. Iar Fetiţa soldat are mult curaj.
Teatrul Național București, 9G
„Fetița soldat”, de Mihaela Michailov
Regia: Silvia Roman
Distribuție: Cristina Juncu/ Silvana Mihai
Vocea bunicii (înregistrare audio): Mariana Mihuț
Scenografie: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman
Asistent Scenografie: Grigore Pușcariu
Muzica originală: Bogdan Balea
Sound design: Bogdan Balea
Video: Adi Bulboacă
Sunet: Daniel Octavian Nae
Lumini: Cristian Ciopată
Foto: Florin Ghioca
Print