Am recunoscut în repetate rânduri şi cu varii ocazii că nu mă regăsesc printre admiratorii entuziaşti ai pieselor (în special americane) tip „felie de viaţă”. Să fie de vină anii şi bruma de experienţă? Prejudecăţile? Sau prea multele montări facile ale unor astfel de texte? Căci reţeta pare simplistă pentru un succes minim garantat: o poveste interesantă şi/sau măcar o vedetă în distribuţie. Alte „contribuţii” teatrale, precum regia sau scenografia, pot funcţiona ca elemente discrete, figurând vizibil doar în programul de sală. Micile drame de viaţă (şi moarte – uneori) sunt tratate… cum sunt ele: la nivel minuscul, înghesuit, insignifiant în raport cu un univers din care, totuşi, facem parte. Sigur că de multe ori ne regăsim în aceste texte, iar viaţa şi moartea nu mai par deloc mărunte. Dar la fel de des am senzaţia că, prin dramaturgia contemporană, teatrul începe să se reducă la un simplu voaierism. Asistăm la prezentarea pe scenă a unor cazuri sociale cu mijloace similare televiziunii, iar tendinţa actuală către toleranţă absolută încearcă să suplinească lipsa marilor teme universale, cele care au înfruntat timpul. Locuri comune îmi par însă acum micile mele rânduleţe, modeste consideraţii personale, tardive într-un moment în care (tot timpul o va dovedi) revolta maselor nu mai poate fi stopată. Iar celebra replică nazistă cu pistolul vs cultură zbârnâie undeva obsedant. (Chiar dacă – temporar sau nu – ea a fost înlocuită cu expresia: „Cultura mea e fotbalul!”)
Nu la fel stau însă lucrurile când vorbim despre comedie. E drept că o „felie de viaţă” poate fi considerată şi povestea lui Romeo şi a Julietei sale, cât şi cea a bădăranilor lui Goldoni. Numai că evoluţia lor în istoria teatrului şi adaptarea la contemporaneitate au fost diferite. Dacă în primul caz s-a ajuns, de cele mai multe ori, la piesetele pe care le comentam, în cazul comediilor moderne, umorul unui text bine scris va salva şi punerea în scenă. Fie şi în lipsa altor elemente ale artei teatrale sau în varianta lor minimală. Iar aici recunosc că mă regăsesc printre simpatizanţi.
Căldurile bucureştene să fie cauza atâtor mărturisiri sau… pistolul care, odată pomenit în primul paragraf, trebuie să revină cehovian în desfăşurarea acţiunii? Ori toate la un loc, pe timp de vară, în faţa unui text spumos ca un şpriţ bun sau o şampanie de soi, consumată ca recuzită în cea mai nouă premieră de la Teatrul Act: „Fidelitate”. Autorul piesei: americanul de origine siciliană Chazz Palminteri, actor şi scriitor – dramaturg şi scenarist. Cunoscut mai ales pentru succesul one-man-show-ului „Poveste din Bronx” (1988, ecranizat în 1993) şi a personajului său din „Suspecţi de serviciu”, Palminteri a fost nominalizat la Oscar pentru rolul secundar din „Bullets over Broadway”. Piesa lui, „Faithful” (titlu tradus la noi ca substantiv – „Fidelitate”), a fost şi ea ecranizată în 1996, avându-i ca protagonişti pe Cher (în rolul lui Maggie Connor), Ryan O’Neal (soţul ei, Jack) şi autorul însuşi (în rolul italianului Tony). Des montată pe scenele americane, producţia Teatrului Act şi a Fundaţiei Carta marchează premiera românească a piesei, în regia lui Dragoş Câmpan şi scenografia Mariei Dore.
Povestea debutează în living-ul luxos al familiei Connor, unde Maggie, legată de un scaun, este ameniţată cu pistolul (!) de către Tony, un asasin angajat (dar încă neplătit) de către soţul Jack. De aici, o dezlănţuire a răsturnărilor de situaţie şi prefaceri succesive ale relaţiilor dintre eroi. Intrigă poliţistă, drama unei neveste depresive preferând asasinatul sinuciderii, ceva probleme de cuplu, puţină psihanaliză, niţel amor şi mult, mult umor. În plus, personajul absent, care, ca toate personajele absente, îşi capătă felia sa grasă în acţiune – comică în cazul nostru. Chiar dacă finalul pare previzibil pentru spectatorul experimentat, seria întrebărilor nu e deloc scurtă de-a lungul unei ore: Cine este adevărata victimă? Cine va muri şi de mâna cui? Cine e angajatorul şi unde sunt banii? Şi cum e cu fidelitatea, până la urmă?…
Ca şi autorul piesei, regizorul Dragoş Câmpan are dublă pregătire în teatru, fiind şi actor. Ca urmare, se concentrează pe construcţia amănunţită a celor trei personaje şi a relaţiilor dintre ele. „Marfă vie” îi sunt trei artişti, pentru care practica în televiziune a acţionat în mod diferit. Adelaida Zamfira (Maggie) vine cu experienţa Companiei Passe Partout DP, dar şi cu cea a primelor telenovele româneşti. Apariţie frapantă pe scenă, îşi compune rolul din fragmente: victimă, soţie înşelată, femeie depresivă, apoi îndrăgostită, bombă sexy şi tot aşa, pierzând uneori din vedere unitatea. Pe care o înlocuieşte cu momente de joc egal, deşi este personajul pus în cele mai multe răsturnări de situaţie. De vină să fi fost tracul premierei?…
Deopotrivă talentat şi fermecător în Caragiale, Dostoievski sau Yasmina Reza pe scena Teatrului Bulandra, Gheorghe Ifrim vine, la rândul său, cu experienţa recentă a serialului TV „Las Fierbinţi”. Nu este, aşadar, o surpriză că actorul se simte bine în rolul mafiotului dator vândut, altfel suflet bun şi milos, tratându-se la psiholog, iar simpla lui apariţie trezeşte hohote de râs în sală. Umorul şi procedeele sale comice sunt de necontestat, dar obişnuinţa rostirii la cameră îl face uneori să uite de regulile emisiei vocale pe scenă. Ori e păcat, e mare păcat! Mai ales într-o sală precum cea de la Act…
Surpriza vine însă din partea lui Florin Busuioc, pe care lumea l-a cam uitat ca actor, asociindu-l de (prea) multă vreme cu prezentatorul rubricii „Vremea” de la ProTV. Anul acesta, însă, a revenit cu chef şi dor de joc pe scenă, mai întâi în spectacolul „Marfă vie” după Cehov (în regia aceluiaşi Dragoş Câmpan, la ArCuB), iar acum în „Fidelitate”. Actorul îşi construieşte cu onestitate şi seriozitate personajul, un afacerist de succes care numai serios nu e: soţ încornorat şi gelos în viziunea mafiotului Tony, deci motivat în gestul său, ori afemeiat – conform nevestei. Unitatea rolului se susţine printr-un zâmbet mefistofelic, arborat în multiple nuanţe…
Scenografia Mariei Dore se adaptează normelor impuse de astfel de texte, combinând elementele absolut indispensabile unui living şi acţiunii: tabloul, canapeaua, măsuţele, telefonul şi, fireşte, recuzita alcoolică de rigoare. Previzibilitatea amenajării locului pare de necombătut, singurele cerinţe fiind legate de estetică şi funcţionalitate. Ambele bifate. Mărturisesc, însă, că aş fi văzut mai bine acest spectacol într-un alt fel de spaţiu. Şi nu mă refer la scenografie, ci la spaţiul gazdă. Nimic de reproşat ospitalităţii Teatrului Act, dar textul striga parcă după un club… Publicul este însă mult mai generos, aşa că, indiferent de loc şi anotimp, travaliul artistic fi-va răsplătit precum merită.
Fotografii: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa
Print