Să râzi din toată inima. Aproape până la lacrimi. Să te bucuri de fiecare moment al spectacolului şi să aplauzi la scenă deschisă pentru că nu poţi face altfel. Să urmăreşti fiecare mişcare pe care un actor o face şi să înţelegi că gestul care îţi atrage privirea într-un cinematografic trans înainte, până la detaliu, este o combinaţie tehnică ingenioasă între pantomimă şi living statues. Să fii, simultan, în commedia dell’arte şi în actualitate. Să simţi ritmul fiecărei replici într-un iureş muzical irezistibil. Sau să aştepţi cu nerăbdare acel „abagigi” strigat de Musa (ca reclamă pentru fructele confiate, orientale, pe care le vinde), pentru că apariţia lui Valentin Mihalache, trecând doar prin scenă, este superlativă. Înainte de toate, Flecărelile femeilor nu-ţi lasă nici ochii, nici urechile, nici gândul să se desprindă o clipă de eroii lui Goldoni. Şi te bucură pur şi simplu. Textul este savuros, aluziv sau direct, dar sună fără pic de vulgaritate. Aici remarc partitura Anamariei Pîslaru şi pe cea a lui Mihai Mălaimare care dovedesc o forţă comică excepţională, jocul la milimetru cu care, de fiecare dată, Cosmin Creţu, Alina Crăiţa sau Aurel Sandu îşi încântă spectatorii sau atitudinea, o calitate reprezentativă pentru Nicolae Pungă şi Sorin Dinculescu.
De acum încolo, Teatrul Masca îşi va asuma „un teatru altfel până la capăt”. Aşa cum spuneam cu ocazia deschiderii stagiunii, aceasta este ultima premieră vorbită. Spectatorii vor avea parte de un regal, iar regizorul Mihai Mălaimare îşi onorează cu totul promisiunea: „Între noi fie vorba, despărţirea va fi fastuoasă. E ca şi cum fiecare actor şi-ar fi pus în rolul lui din Flecărelile femeilor toată pofta, dar şi dorul de cuvânt. E ca şi cum s-ar fi pus la masă înainte de postul cel mare. De aceea energia care străbate replicile şi toate scenele în general fac ca spectacolul să nu poată fi uitat uşor”. Poate să li se pară ciudat celor care nu frecventează Teatrul Masca, dar actorii acestei echipe ştiu să-i dea cuvântului rostit aceeaşi atenţie pe care o dau şi gestului. În ceea ce mă priveşte, mă consider obligată să reiterez ceea ce am spus în multe dintre cronicile spectacolelor lor vorbite: în teatrele de proză, rar mai ai azi ocazia să auzi o replică atât de bine spusă şi o voce atât de îngrijit lucrată, aşa cum se întâmplă deloc întâmplător la Masca.
Să ne întoarcem însă la Veneţia secolului al XVIII-a, când… lucrurile se petreceau aidoma ca-n veacurile ce au urmat. Căci metehnele oamenilor sunt mereu aceleaşi, dar, poate, din ce în ce mai rele, iar teatrul… „Teatrul a fost născocit să îndrepte viciile, să ridiculizeze proastele obiceiuri. Iar când comediile din Antichitate făceau aşa, tot norodul era de acord cu ele, pentru că, văzând copia unui anumit personaj pe scenă, fiecare găsea originalul fie în el însuşi, fie în vecinul său.” (Teatrul comic).
Povestea nostră este simplă: Cecchina îl iubeşte pe Beppo, iar el o cere de nevastă. Dar, ca peste tot, gura târgului iscă un vârtej de întâmplări care mai de care mai ofertante pentru inventivitatea celor de la Masca. Au fost, de-a lungul timpului, voci critice care i-au reproşat lui Goldoni un oarecare schematism, venit din graba cu care scria. Ei bine, Mălaimare, susţinut cu o desăvârşită rigoare a fanteziei scenografice de Sanda Mitache, reuşeşte să speculeze acest… viciu, transformându-l într-o construcţie scenică perfect coerentă. Astfel, spectatorul poate descifra, datorită costumului, încă de la prima apariţie, cărei tabere îi aparţine un personaj sau altul. Roz, negru, roşu sau maron, pălărie, turban sau şapcă, de la caz la caz, sunt culori şi accesorii care individualizează şi, în acelaşi timp, creează contiguităţi de caracter şi acţiune. Cecchina este, fireşte, cu Beppo. Bârfitoarele Beatrice cu Eleonora de o parte, Catte, Sgualda şi Anzoletta de alta, dar sunt împreună. Ottavio şi Lelio Ardeni, străinii de cetate. Jupân Toni e însoţit de marinarul îndrăgostit de Cecchina. Pantalone şi Arlecchino fac însă, fiecare, paradigmă separată. Acest decupaj clar se reflectă şi în codurile proxemice: personajele sunt cele care îşi definesc spaţiul şi îl folosesc drept câmp de comunicare spectaculară. Slujind comedia, până şi rufele puse la uscat, ca un subtil citat neorealist, reuşesc să fie amuzante şi tandre în acelaşi timp.
Despre echipa Masca este greu să vorbeşti fără să notezi numele fiecăruia în parte, tocmai pentru că sunt o echipă. Din care fac parte şi coregrafa Mirela Simniceanu, şi compozitorul Gabriel Bassarabescu. A început stagiunea, ne pregătim acum pentru FNT (fără „I.L. Caragiale”) şi, dacă până la vară am să văd încă patru spectacole de acelaşi calibru professional, am să spun că am mai câştigat un an de teatru.
Print
Un Comentariu