Livia Stoica, Teatrologie, anul II, UNATC București
Azi am hotărât să devin prost jurnalist… Și să scriu despre ceva ce s-a petrecut deja. Și nu în direct, live de sub perfuzii sau „proaspăt mort”, ceva ce tocmai s-a, sau care s-a… acum câteva clipe. Nu. Ci ceva ce tocmai s-a acum o săptămână. N-am calculat câte clipe încap într-o săptămână, cu siguranță cu mult peste timpul „actual” al corespondenților de știri.
Știrea senzațională pe care mi-am propus s-o transmit în direct este despre Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta.
N-are nevoie de multe cuvinte de introducere. Spui „Internațional” și se știe! Deși sunt multe „internaționale” despre care nu știu cine știe… Sau de ce. Acest festival, însă, își merită pe drept cuvânt titulatura.
Ce ar fi de spus despre acest festival este că funcționează întotdeauna ca un jurnalist prost care, în loc să fie pragmatic, e nostalgic. Aștepți de la el senzaționalul de azi și el visează la „senzaționalul” de acum cinci ani. FITS este corespondentul de știri care în loc să vorbească despre violența actuală, rememorează frumusețea uitată și „irelevantă” a altor vremuri. Dacă ar fi să vulgarizez, aș spune că fiecare eveniment FITS este ca o bibliotecă plină de rafturi self-help sau do it yourself: Cum să te îndrăgostești în stil old fashioned prin spectacole de flamenco, cum să reînveți să citești o carte în slow motion prin spectacole-lectură, cum să îți trăiești orice vis adolescentin la Clubul festivalului, cum să dansezi pe stradă alături de nimfe cu pielea ciocolatie în costume de amazoane, cum să faci pactul cu Diavolul și să mai trăiești după.
Poate că pentru mulți din breaslă numele mari gen Lev Dodin, Wajdi Mouawad sau Neil LaBute au întrecut așteptările prin aerul de experiment exotic atât de trendy în ziua de azi. De la „clasicii ruși”, și anume clasicul Dodin care s-a dezis de clasica montare „tipic rusească” (avem certitudinea acestui „tipic” mai ceva ca surorile lui Cehov care vor la Moscova, la Moscova…), și care a realizat un spectacol tipic…. nemțesc! Spectacol bazat pe piesa lui Schiller, „Intrigă și iubire”, la care tind să cred că, deși neamț, și Schiller ar fi simțit nevoia de mai multă pasiune.
Un alt highlight al festivalului a fost prezența extrem de tonică și de efervescentă a lui Pippo Delbono, un italiano vero cu mai mult optimism și poftă de viață decât toți liceenii lumii la un loc. Un om cu HIV de 22 de ani, care dansează pe scenă ca și când ar avea optsprezece ani. Nu degeaba și-a intitulat filmul autobiografic „Amore carne”…
Și acum piesa de rezistență. Spectacolul„Deca Dance” al israelienilor de la Batsheva Dance Company.
Dacă perfecțiunea există, atunci eu am văzut-o. Și nu e deloc fadă. Arată demențial. Și se simte demențial. Pasiune și talent sub toate formele: acrobații dansante en air, en dehors, en tournant. Balet, contemporan, lyrical, concept, stare, emoție, energie, sincron, ritm, beat, muzicalitate, expresivitate, levitație… Incredibil, miraculos, senzațional în termeni jurnalistici. Sau mai mioritic spus, dans până la sânge.
Dacă eram live la TV, probabil că până acum dacă nu se schimba canalul de cinci ori, atunci cu siguranță aveam cel mai mic rating. Cum poate să mai fie relevant ceva ce s-a petrecut chiar și ieri? Atât timp cât ieri nu înseamnă acum două secunde. A fost, s-a dus. Pe cine mai poate interesa? Conținut informațional vechi. Citești despre ce nu știi, nu despre ceea ce știi deja. Dar oare ce denotă mai multă valoare? O știre despre cum „o mare stea a teatrului românesc tocmai s-a stins din viață” sau despre cum aceea mare stea (care până atunci a fost invizibilă pe sticla românească), și-a petrecut ultimele „clipe”? Vinurile bune se judecă după vechime. Poate că ar trebui să mai aplicăm acest criteriu din când în când. Că la vinuri ne pricepem…
Foto Maria Ștefănescu
Print