Ce mai înseamnă corpul pentru noi azi? Iată întrebarea care-l însoțește în toate proiectele sale artistice, fie că sunt workshopuri, spectacole de teatru sau de dans. De douăzeci și cinci de ani, de când a intrat în rândul artiștilor profesioniști, caută răspunsuri, încearcă forme artistice în care, cum spune el însuși, spiritul să se manifeste liber. În 1992, a înființat împreună cu câțiva colegi prima companie independentă de dans contemporan din România. În 2017, este unul dintre cei mai cunoscuți și mai activi coregrafi de la noi. A dansat și a semnat coregrafia multor spectacole de dans și de teatru, remarcându-se deopotrivă prin preocuparea pentru educație, concretizată și printr-o mulțime de workshopuri susținute în diferite cadre. Pornind dinspre prezent, de la spectacolul său „Disphoria Show”, și oprindu-ne din când în când în trecut, exact înainte de un workshop, am stat de vorbă la București cu Florin Fieroiu despre alegeri, întâmplări decisive, vise împlinite, eșecuri, dar mai ales despre căutări fără oprire.
Pentru „Disphoria Show”, care a avut premiera acum o lună la Timișoara și la care ești mai mult decât coregraf, ai ales însingurarea și alienarea. E un laitmotiv al zilelor noastre?
Am pornit, de fapt, de la anxietate. Poate că nu întâmplător, am lucrat cu șase femei și un bărbat. Am început de la anxietate, o rampă pentru fiecare dintre dezvoltările acestei boli. M-am inspirat din sindroamele existene, care determină, până la urmă, ideea de normalitate, definită aici prin această prismă. Nimeni nu e, de fapt, perfect normal. Am încercat să fac o paralelă între ce înseamnă axul vertical corporal și cum lucrează toți mușchii și neuronii pentru menținerea lui raportat la verticalitate/normalitate/echilibru mental. Am descoperit că suntem cu toții la un pas de depresie, la un pas de tragedie, la un pas de euforie. Suntem tot timpul în intenția de a ne echilibra personal. Spectacolul este copertat de două discuții între spectatori și actori despre normalitate, miezul lui fiind un comportament cât se poate de distorsionat din perspectiva normalității. Nu am lăsat nimic normal tocmai pentru a aduce în discuție normalitatea.
Și normalitatea este a fiecăruia sau a tuturor?
Fiecare dintre noi participă cu doza lui de activitate la ceea ce înseamnă normalitatea cotidiană. Există, desigur, o normalitate a fiecăruia dintre noi. Dar la cea generală fiecare își aduce propria contribuție prin ceea ce face. Și de aici, deficiențele, tocmai pentru că nu ne exercităm acest drept la normalitate și uneori pur și simplu închidem ochii și lăsăm lucrurile să se întâmple.
Când suntem puși sub lupă, ce se vede?
Rămân foarte multe lucruri de neînțeles. Nu suntem nici ușor de citit, nici nu ne lăsăm așa de ușor citiți, ne ascundem de multe ori, intuim ce vrea cel de lângă noi să audă. Când suntem în zona de nesiguranță, încercăm să ajungem cât mai repede în zona de siguranță – în cazul artiștilor, și în zona de siguranță estetică, aceea care le permite să facă ce cunosc. Se lasă foarte greu duși de necunoscut. În punctele în care încercările devin din ce în ce mai dificile, fiecare dintre noi acționează instinctual, iar instinctul vrea să ne salvăm. Și fiecare urmărește o soluție personală ca să cheltuiască cât mai puțină energie și să-i fie cât mai confortabil, să nu se supună unor traume.
Nu suntem nici ușor de citit, nici nu ne lăsăm așa de ușor citiți, ne ascundem de multe ori, intuim ce vrea cel de lângă noi să audă. Când suntem în zona de nesiguranță, încercăm să ajungem cât mai repede în zona de siguranță – în cazul artiștilor, și în zona de siguranță estetică, aceea care le permite să facă ce cunosc. Se lasă foarte greu duși de necunoscut.
Ca artist, te lași condus de instinct?
Da. Am mare încredere în el și mult timp mi-am petrecut încercând să înțeleg și să canalizez toate aceste impulsuri instinctuale către ceva, să le dau o formă. De aici pornesc. În primul și în primul rând, este instinctul – legat de un om, de o piesă, de un regizor. Eu sunt doar un simplu instrument care înțelege să se pună la dispoziția regizorului tocmai pentru a-i prelungi acestuia intențiile într-un spațiu coregrafic, într-un spațiu de mișcare sau pur și simplu într-un spațiu.
În trecutul tău artistic există și personalități ca Miriam Răducanu sau Cătălina Buzoianu. Ce a rămas din educația de atunci?
Așa a început experiența „Pescărușul” regizat de Cătălina Buzoianu era primul meu proiect în teatru, cu actori uriași, și nu cred că reușeam să înțeleg mare lucru. Cătălina Buzoianu avea proiecte fabuloase, energie, ambiție. Așa începeam să înțeleg ce înseamnă meseria asta. Am înțeles că e extrem de greu, că e o mare responsabilitate și că trebuie să te ocupi cât se poate de serios. Cu Miriam Răducanu am lucrat la Compania Orion, fondată de Ioan Tugearu, care m-a salvat de la o viață care ar fi putut să nu aibă nimic în comun cu arta, el fiindu-mi și profesor la liceul de coregrafie. Când am terminat liceul, după Revoluție, toți balerinii mergeau în armată și făceau spectacole pentru militari la Ansamblul Doina. După serviciul militar, am vrut să mă angajez la Opera Română, dar am renunțat. Noi, cei din clasa lui Ioan Tugearu, visam să facem o companie de dans a noastră. El, un om foarte deschis, era un fel de zeu și așa și trebuia să fie un profesor, cum nu mai poate să fie acum. În orice caz, dincolo de tehnică, ne-a lăsat ca moștenire această poftă, acest interes pentru meserie, această dedicație pentru corp și pentru ce înseamnă el pentru noi, ca sursă de cultură și civilizație. Am renunțat să mă angajez balerin la Operă și am plecat să fac bani pe litoral, dacă tot nu se întâmpla ce voiam. Nu mi-a plăcut nici la Teatrul Fantasio, unde era cea mai bună trupă din România. Așa că m-am dus să dansez într-un bar unde atmosfera era cât se poate de promiscuă. Țin minte că, după două luni de dansat în barul din Venus, unde mai cânta și trupa Compact, nu am mai putut, mi s-a părut mult prea mult și am vrut să mă opresc. Situația era complet nepotrivită. Nu știam cum să fac să iau această decizie, că mi se promitea mereu mult… La un moment dat, mâncam la cantină, unde a venit o bucătărească să întrebe cine e Florin Fieroiu, că-l caută cineva la telefon. Era chiar Ioan Tugearu, care mă invita să fac parte din Compania Orion pe care o înființează. A doua zi mi-am făcut bagajul, nici n-am mai luat toți banii și am venit la București. Iată unul dintre lucrurile care m-au salvat.
Și de vise ce s-a ales?
M-am reîntâlnit cu Cosmin Manolescu și alți colegi de clasă și am fondat Marginalii, prima companie de dans independentă. Era acolo și Mihai Mihalcea. A fost un program de dans francez, coregrafi francezi dintre cei mai mari din lume au venit la București, au susținut stagii, apoi am fost la Paris și o vreme am lucrat cu această companie a noastră. Ne-am hrănit idealurile și visele așa, ne-am dat seama că se poate face dans.
Și unde e dansul contemporan azi în România?
Eu sunt acum în zona lui de educație, mai puțin în cea de practică, și în același timp sunt în teatru. Eu pe mine încerc să mă înțeleg ca făcând parte din acest demers mai degrabă teatral fizic. Dansul contemporan are acum mai multe direcții: una promovată de Centrul Național al Dansului, alta promovată de creatorii tineri.
Invoc obsesia națională a sincronizării și nu pot să nu te întreb: suntem în urmă?
O perioadă nu am fost deloc în urmă. S-au făcut creații interesante, s-a mers la festivaluri importante, s-au luat premii. Asta, până când dansul contemporan a început să se regrupeze în jurul ideei de performance. Și atunci s-a conturat o direcție distinctă, care uneori făcea parte dintr-o altă artă: arta performance-ului corporal, care există și în teatru, și în dans etc. În dansul contemporan există tendința de a prezenta corpul sub o formă performativă, iar abordarea tradițională, clișeistică, a companiilor de dans s-a estompat din ce în ce mai mult. CNDB a început să propulseze direcția performativă și, la un moment dat, a apărut un fel de separare între cei cu tendințe estetice legate de corp și cei interesați de conceptualizarea corporală, de privirea socială, de încadrarea corpului într-un context mult mai larg. Iar contextul a devenit, astfel, mult mai important. În moment de față, dansul contemporan necesită o reformulare, cel puțin în contextul coregrafic românesc.
În dansul contemporan există tendința de a prezenta corpul sub o formă performativă, iar abordarea tradițională, clișeistică, a companiilor de dans s-a estompat din ce în ce mai mult. CNDB a început să propulseze direcția performativă și, la un moment dat, a apărut un fel de separare între cei cu tendințe estetice legate de corp și cei interesați de conceptualizarea corporală, de privirea socială, de încadrarea corpului într-un context mult mai larg. Iar contextul a devenit, astfel, mult mai important. În moment de față, dansul contemporan necesită o reformulare, cel puțin în contextul coregrafic românesc.
În ultimii ani, teatrul e vizibil mai interesat de partea de mișcare?
Acum sunt mai multe proiecte și șansele ca un regizor și un director de teatru să apeleze la un coregraf au devenit mult mai mari decât pe vremuri. Acum producătorii de spectacol sunt mai atenți la partea de mișcare mai degrabă pentru că întotdeauna corpul aduce și un anume tip de realitate, și un anumit mister pe scenă. Spectacolul de teatru poate căpăta astfel o profunzime, dar și mister în plus. Dacă închidem gura și nu mai denumim lucrurile verbal, în mod automat alte canale încep să creeze comunicare dintre spectator și artist. Percepția poate deveni mai subiectivă și de asta este teatrul interesat: să construiască ceva subiectiv, mult mai profund, între spectatori și actori.
Ai lucrat cu multe tipuri de actori, din mai multe promoții, ai făcut multe workshopuri. Absolvenții cei mai tineri sunt mai deschiși față de partea de mișcare?
Clar. Canalele de informare sunt acum altele, pe când pe vremuri singura sursă era profesorul. Acum ai nenumărați termeni de comparație, poți să judeci ce faci tu în raport cu ce fac alții. Iar ce fac ei reprezintă o zonă care te influențează, ceea ce e normal. Automat, se naște dorința de a experimenta altceva decât știi. În al doilea rând, apare dorința de a construi astfel un spectacol. Actorul tânăr de azi își dorește o experiență care să îl pună în valoare așa cum vede el la alții.
Ce calități crezi tu, ca practician, că are teatrul de la noi?
Îmi place foarte mult, de exemplu, când teatrul construiește un fel de univers uman neașteptat. Îmi place când merg la teatru și descopăr cum se creează o legătură între public și artiști. Mai ales când, privind din culise, îmi dau seama că toată lumea care construiește un act artistic participă cu adevărat – de la primul tehnician, de la zona de make-up și costume până la publicul care receptează și retransmite artiștilor ce receptează. Asta e una dintre calitățile teatrului și sper să nu se modifice.
Și ce-ți displace?
Poate că-mi displac uneori rigiditatea, încăpățânarea, bucuria cu care NU, mulțumirea cu care NU… Dar asta nu ține atât de teatru și de sistemul teatral în sine, cât de oamenii care îl rulează. Aici ar trebui să îmbunătățim lucrurile. Teama de necunoscut ne face refractari la tot ce e străin de noi, nu? Dar fără curajul de a te avânta în necunoscut nu poți face meseria asta. Actorii asta fac zi de zi. Lor li se cere de la școală să-și depășească propriile limite. Or noi toți ar trebui să ne depășim propriile limite, ar trebui să nu ne mai temem că n-o să ne iasă. Am văzut spectacole ratate exact din motivul ăsta, pentru că la un moment dat apare teama că spectacolul nu va fi conform cu anumite cerințe și vor urma diverse incizii estetice. Acolo apare o problemă. De ce să nu dai șanse unui tânăr creator? De ce să nu-l lași să facă un spectacol așa cum îl înțelege el? Din fericire, există însă și partea cealaltă. Unii au șanse, dar poate prea puține, doar pe jumătate.
Tu te temi de eșec?
Mă temeam în tinerețe, mai ales după ce câștigasem câte ceva, câte un premiu. Acum nu mă mai tem de eșec, pentru că l-am cunoscut. Sunt proiecte cu care am dat greș. Și acum îmi aduc aminte de Cătălina Buzoianu, care se întreba cum uneori reușești și alteori nu, dacă te preocupi la fel de mult.
Și ai înțeles cum?
Am înțeles că există o chimie extrem de dificilă, aproape alchimie, în relațiile dintre artiștii care colaborează la un spectacol și că de multe ori această alchimie nu aduce rezultatele pe care, paradoxal, cu toții ni le dorim.
Teama de necunoscut ne face refractari la tot ce e străin de noi, nu? Dar fără curajul de a te avânta în necunoscut nu poți face meseria asta. Actorii asta fac zi de zi. Lor li se cere de la școală să-și depășească propriile limite. Or noi toți ar trebui să ne depășim propriile limite, ar trebui să nu ne mai temem că n-o să ne iasă. Am văzut spectacole ratate exact din motivul ăsta, pentru că la un moment dat apare teama că spectacolul nu va fi conform cu anumite cerințe și vor urma diverse incizii estetice.
Succesul cum îl măsori?
Sincer? Aici mi se pare interesant dialogul cu critica. Și succesul, și eșecul se pot împărtăși cu critica. Important e să coordonăm limbajul critic și pe cel artistic în așa fel încât ele să nu devină două limbaje antagonice. Mi se pare că la noi e destul de greu să se întâlnească cele două limbaje de specialitate. Uneori instrumentele critice par epuizate față de un obiect artistic, iar alteori obiectul artistic pare pur și simplu sărac față de instrumentele critice. Se vede în unele spectacole și, invers, în unele cronici. Mă interesează foarte tare verdictul criticului și citesc diverse cronici la diverse spectacole. Uneori mi se pare că ar fi nevoie de o upgradare, căci limbajul critic pare din ce în ce mai diminuat și de multe ori se rezumă la o poveste, la „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut” și înțelegi printre rânduri că se evită un anumit subiect, se evită o decizie într-un limbaj critic adecvat. Altfel, împărtășesc critica adusă spectacolelor mele într-un mod destul de sincer și de responsabil.
Ești în lumea dansului, a mișcării fizice, dintotdeauna. Cum ai ajuns, de fapt, în ea?
Să povestesc cum am ajuns la liceul de coregrafie, așa cum am povestit în spectacolul „Nimic. Precis”. Voiam să fac rost de revista „Cutezătorii”, pe care ai mei nu-și permiteau să dea 11 lei. Am aflat că la Școala generală nr. 4 din Călimănești primești revista gratuit dacă participi la un curs extracurricular. Și acolo, la țară, era un curs de balet! M-am dus, am primit revista, dar nu făceam niciun balet, ne jucam vreo oră și plecam acasă. La un moment dat, directorul școlii ne-a zis că vine o comisie de la București să vadă copiii de la balet. Care balet?! Noi nu făcusem nimic și doar ne-am dus frumos îmbrăcați. Comisia a venit și m-a pus să dansez vals. Am dansat, fără să știu ce. Peste o săptămână am primit o fițuică în care scria că trebuie să mă prezint la București, la Liceul de Coregrafie „G. Enescu”. I-am dat-o bunicului meu, care voia tot timpul să plece, om cu școală în Germania și destin traumatizat de război. Am înțeles că e vorba de sport și am fost amândoi încântați. Am ajuns la București, unde am nimerit la liceul de… muzică. Bunicul nu știa ce e coregrafia și nici nu s-a obosit să afle. În careu, la Liceul „George Enescu”, m-au întrebat la ce instrument vreau să cânt. M-au invitat într-o sală și eu le-am zis „Eu nu am venit aici pentru muzică, am venit pentru sport”, iar ei și-au dat seama că eu vreau la liceul de balet! Și m-au trimis acolo. Am dansat și acolo vals și li s-a părut că sunt foarte bun! Și m-au ales.
Mă preocupă felul în care putem îmbogăți ce facem și ce mai înseamnă corpul pentru noi azi, când suntem atât de dedicați spațiilor virtuale. Aș miza cât mai mult pe acest spațiu interior. Trebuie să experimentăm cât mai mult cu corpul nostru. De aici se naște o experiență mult mai bogată.
Au ales bine?
Da, dar doi ani am fost foarte nefericit. Nu înțelegeam ce se întâmplă și îmi rugam părinții să mă ia acasă. Era acolo o disciplină pe care nu o înțelegeam. Apoi a venit Ioan Tugearu și s-a schimbat tot. Cu el am înțeles despre ce e vorba, ce se poate face. Ne punea la video înregistrări cu spectacole de balet, mergeam la spectacolele lui de la operă, am început să-mi asum acest ideal și să cresc într-un anume tip de entuziasm. Mai târziu, tot datorită lui, am înțeles că baletul nu e cea mai interesantă formă artistică și am privit spre dansul modern. După aceea, am ajuns la doamna Miriam Răducanu, la care spiritul, nu corpul, trebuia să stea într-o anumită poziție. Ea e în primul rând un artist liber și lucrează numai cu oameni creativi. Prima dată am făcut un spectacol pe teme de jazz și mi-am dat seama că există un mod foarte natural de a performa, un mod de a-ți manifesta spiritul, inclusiv corporal, dar care nu ține de ingrediente fixe. Această bucătărie interioară pe care am experimentat-o din perspectiva școlii pe care ea o făcea cu noi m-a făcut să înțeleg că teatrul ar putea fi interesant pentru mine, ar putea fi un domeniu în care să mă simt mai liber. De asta am și rămas. Bunicul, cel care dicta în familie, și-a dorit ca eu să plec din Călimănești și, deși familia nu înțelegea neapărat ce fac, am mers mai departe. În final, îi mulțumesc. Bunicul m-a făcut un om liber. A plasat toată responsabilitatea pe umeorii mei de la vârsta de nouă ani. Și-apoi, e curios să vezi cum un copil își găsește modele în copiii puțin mai mari, cum își dorește să fie ca ei. În cămin nu mai aveam exemplele din familie.
Și ai ajuns unde vrei să fii?
Artistic, nu cred. Uman, încerc să fac cât se poate de mult în fiecare zi. În plan artistic, îmi dau din ce în ce mai mult seama cât de importantă e zona de educație și fac foarte multe workshopuri, în care îmi propun un nivel pedagogic cât mai serios. Iar teatrul îți folosește toate resursele de artist. Mă preocupă felul în care putem îmbogăți ce facem și ce mai înseamnă corpul pentru noi azi, când suntem atât de dedicați spațiilor virtuale. Aș miza cât mai mult pe acest spațiu interior. Trebuie să experimentăm cât mai mult cu corpul nostru. De aici se naște o experiență mult mai bogată.
Print