Alegerea acestor subiecte – asasini plătiți, sânge care stă să curgă, umor întunecat – are legătură cu o „stare a ființei”, în ultima perioadă?
Cred că are legătură cu filmulețele pe care le primesc uneori pe mail. Alea în care un om cade de pe o scară și-și rupe gâtul. Sau un alt om cade de pe motocicletă și se face zob. Are legătură cu faptul că lumea râde când vede lucruri de-astea. Cu faptul că multă lume zâmbește sau râde în fața unor tablouri care pe mine mă înspăimântă. Trăim niște vremuri absurde, în care starea ființei umane se rezumă la violență. (Deci nu mai are nimic uman.) Oamenii sunt violentați din toate părțile, de televizor, de internet, de așa-zisa muzică, de semenii lor. Așa că, la rândul lor, răspund cu violență. Eu n-am cum să arăt cu degetul nufărul din noroi decât dacă arăt mai întâi noroiul. Dacă n-ar fi noroiul, oamenii ar trece nepăsători pe lângă nufăr, sau chiar ar călca pe el.
Dacă am vorbi despre lumea în care trăim, cum arată ea acum pentru Florin Piersic Jr. și cât de la el acasă se simte în ea?
Lumea în care trăim devine din ce în ce mai insuportabilă. Mă surprind căutând o oază de liniște, chiar și în cele mai absurde spații. Am descoperit câteva locuri în București, care au o energie bună. Sunt locuri în care pot să merg și să scriu sau să citesc, fără să aud claxoane, zgomote de pick-hammer sau înjurături. La mine acasă mi-am creat un climat în care pot funcționa. Profesional, cel mai fericit moment e cel în care reușesc să mai scriu o povestire pe care s-o recitesc de câteva ori la rând, cu aceeași uimire și senzație de proaspăt. O să râdeți de mine, dar o plimbare cu bicicleta într-un parc poate fi benefică. La fel ca o călătorie într-o țară care e mult prea departe pe hartă. Bicicleta e de multe ori un life-saver, îmi oferă o senzație de libertate pe care n-o pot explica. Iar mp3-player-ul e un accesoriu obligatoriu. Mă strecor printre oameni încruntați, care stau la volan și ascultă știrile îngrozitoare de la radio, ajung în parc și sunt liber.
A existat? Mai există încă o dorință de a șoca, de a fi altfel, foarte altfel, de a contrazice un soi de normalitate cuminte a celor din jur? (Fie și apariția de la premiile Gopo de care s-a ocupat atât presa?)
O să ziceți că-s ipocrit, dar n-am pornirea asta, oricât ar părea de ciudat. Eu cred că normalitatea cuminte e chiar atitudinea pe care o afișez eu. Recunosc, în trecut a existat dorința de a șoca, într-un moment în care eram mult mai tânăr, mult mai nesigur pe mijloacele mele, poate doritor de atenție. Acum, am ce-mi trebuie, am atenția unor colegi cu care pot comunica profesional și atenția unui public de nișă care mă împinge să mai fac câteva lucruri. La premiile Gopo am fost ca să-mi susțin actorul principal din film („Killing Time”) care apărea pe scenă să dea un premiu, și ca să-l aplaud pe regizorul filmului documentar „Gone Wild”. Am înregistrat voice-over-ul pentru filmul ăsta, apoi l-am văzut și am plâns trei sferturi din film. Deci eram acolo mai mult din motive personale. Nu mai reușisem să trec pe-acasă, așa că am ajuns îmbrăcat absolut banal, în hainele de stradă. Iar banalitatea a fost din nou interpretată ca extravaganță. E chiar comic.
Mai exact, o astfel de imagine de „rebel” e o formă de marketing?
Nu. E anti-marketing, de asta pot să-mi dau seama. Există oameni care n-au nimic important de comunicat, dar care dau senzația asta doar pentru că poartă un costum dintr-un material scump. Praf în ochi. E foarte mult praf și sunt foarte mulți ochi avizi după astfel de artificii. Modelele societății în care trăim sunt designeri de succes, cântărețe semi-dezbrăcate, regi ai asfaltului sau ai manelelor, fotbaliști semi-analfabeți. Eu mă încăpățânez să-mi aleg publicul. Acel public croit după standardele mele simple. Dar eticheta de „rebel” e o exagerare.
Ce se vinde și ce se cumpără cel mai bine în lumea noastră artistico-teatrală?
Nu știu, nu-s om de afaceri.
Care e capcana în care poate aluneca cel mai repede un actor?
Confortul pe care ți-l dă o formulă de succes. Adică o manieră de a juca, verificată, câștigătoare sută la sută. Aici e discutabil, nu pot să condamn un actor în vârstă că nu mai are putere să exploreze noi teritorii, actoria e o meserie care se face cu sănătate, or noi trăim într-o societate care ne îmbolnăvește și ne îmbătrânește înainte de vreme. Dar există actori care nu țin cont de asta și găsesc în continuare resurse și modalități prin care să-și dea singuri refresh.
De ce a devenit la un moment dat regia mai ispititoare decât actoria?
A fost consecința normală a unor întâmplări fericite. Am făcut un spectacol la Green Hours, apoi al doilea și al treilea. Am făcut un scurt-metraj, apoi un lung-metraj. Am avut noroc să fiu înconjurat de niște oameni cu care am putut comunica foarte bine, care au căpătat din ce în ce mai multă încredere în mine, de la un proiect la altul.
Ce a pierdut actorul de când a apărut regizorul? Cine deține controlul?
Actorul a pierdut lanțurile. Sau sforile. Eram doar o marionetă, care uneori funcționa binișor. Și eram destul de imatur, chiar infantil. Am învățat să gândesc singur, apoi am început să-mi definesc un stil și o zonă. Asta nu înseamnă că acum nu sunt deschis în fața unor experiențe noi și neașteptate, care să mă scoată de pe teritoriul meu. Chiar le caut.
Cum arată publicul căruia vă adresați?
N-am să fac vreo departajare, am avut mari surprize de la oameni. Am avut în public oameni în vârstă care au urmărit cu cea mai mare atenție ce se-ntâmpla pe scenă, iar apoi au venit cu comentarii foarte importante pentru mine. Evident, principalul segment de public e format din adolescenți, chiar și de adolescenții tomnatici. Ei au mai multe repere în lucrurile pe care le fac, se pot recunoaște mai ușor.
Cum s-au schimbat teatrul, contextele de toate felurile și felul cum vedeți/ gândiți teatrul de la Patul lui Procust încoace?
În Patul lui Procust eram doar un puști care-și căuta un drum. Acum sunt un om în toată firea care și-a găsit drumul. La mine acasă pot să am incertitudini, să fiu confuz în ceea ce privește un proiect. La repetiție nu am voie să arăt latura asta. Acum douăzeci de ani, învățasem de la actorii în vârstă că, în preajma unei premiere, actorii intră în criză. Așa-i spuneau, „criză”. Auzisem că toți cei implicați intră într-o stare de tensiune, perfect explicabilă, și că încep să se certe fără motiv real și să facă circ. La ultimele mele proiecte teatrale, Colibri și Tom și Jerry, n-am trăit așa ceva, am evitat orice criză. Și cred că asta se datorează calității umane a celor implicați. Evident, eram cu toții pradă emoției. Dar atunci când simți că partenerul de scenă îți e ca un frate, nu mai ai motive să intri în criză, doar ca să respecți tradiția idioată din moși-strămoși. Oricum, aceste două proiecte recente mi-au deschis din nou ochii, după o pauză deloc neglijabilă în regia de teatru. Acum, vreau să strâng o echipă de 10-12 actori tineri, cu care să montez un spectacol, doar ca regizor. Am făcut un casting în decembrie, anul trecut. O să urmeze un workshop, în care am să-i adun pe cei mai buni. Acolo or să afle mai multe amănunte și or să-și dea seama dacă programul le permite să lucreze cu mine. Iar în toamnă sper să putem repeta pentru acest nou proiect. Dacă lucrurile vor ieși așa cum mi le imaginez eu, o să fie un eveniment teatral care n-are cum să treacă neobservat. Dar e încă devreme, așa că bat câmpii ca Nostradamus. Ce chestie. M-ați întrebat de teatru în general, iar eu, încet-încet, am început să laud marfa mea. Și parcă ziceam că nu-s om de afaceri.
Sunteți pe scenă destul de puțin… De ce?
În ultima vreme, sunt pe scenă mai mult decât mi-aș fi închipuit acum câțiva ani. Am făcut o pauză lungă după ce n-am mai jucat Sex Drugs Rock and Roll. Nici una dintre propunerile primite nu se ridica la nivelul acestui material. Iar apoi am montat Opposites attract la Metropolis, am reluat Zaruri și cărți, iar de curând am avut premiera cu Tom și Jerry. Sunt foarte deschis în fața oricărei colaborări, pe orice text. Aștept în continuare propunerile colegilor mei. Evident, există actori cu care-mi doresc să joc, cum ar fi Emilia Dobrin sau Mihaela Sârbu. Sau Dorina Chiriac, cu care n-am reușit să împart scena până acum, oricât ar părea de ciudat. Sentimentul e reciproc, așa că aștept să apară textul potrivit.
Cum arată viața dincolo de teatru?
Banal. Mai puțin atunci când sunt cu fiica mea.
Privind înapoi sau înlăuntru, teatrul, actoria, a fost o opțiune la momentul la care ați ales sau era ceva ce trebuia să fie… Sau venea din dorința de a demonstra cuiva ceva?
Inițial a fost naivitate. Un fel de moștenire de familie, inevitabilă. Apoi un soi de teribilism, combinat cu dorința de a demonstra. Iar mai târziu, pe la 25 de ani, am cunoscut un om care mi-a schimbat optica asupra profesiei și mi-a arătat drumul. De la întâlnirea cu acel om au trebuit să mai treacă vreo șapte ani până să mă mișc eu în direcția bună. Probabil că gândeam cu încetinitorul pe vremea aia.
Care a fost cea mai mare bătălie pe care a trebuit s-o câștigați? Și cea mai importantă pe care ați pierdut-o?
O să mă limitez la teritoriul profesional. Bătălia câștigată se numește Romantic Porno. Câștig bătălia asta în continuare, de la o zi la alta. Întâlnesc oameni care-mi spun că au răsfoit cartea cu scepticism, pentru ca mai apoi să n-o mai lase din mână. Pentru ca mai apoi să-i pună pe gânduri și să-i doară, să li se strecoare pe sub piele și să ajungă în locuri care stăteau închise cu lacăte mari, de multă vreme. Iar bătălia pierdută a avut loc după trei repetiții cu Florin Piersic senior, pentru o piesă la care mă gândesc și acum cu o strângere de inimă. Era una dintre cele mai bune comedii scrise vreodată.
De ce vă e teamă?
De colegii binevoitori. Puneți dumneavoastră ghilimelele. De oamenii care apar după o premieră și încep să dea sfaturi actorilor cu care am lucrat ca regizor. Ăla e momentul în care trebuie să intervin rapid și să nu las să se instaleze nesiguranța. Eu n-am făcut niciodată așa ceva. Dacă-mi place un spectacol, uneori simt nevoia să merg la cabină și să-mi îmbrățișez colegii care m-au uimit. Alteori prefer să plec să mă mai plimb puțin pe stradă și să mă gândesc la ce am văzut, să mai rămân puțin în lumea aia. Iar dacă nu-mi place, mă ridic și plec, fără să comentez. Nu am voie să frâng aripile nimănui.
Vorbim de sistem independent tot timpul. Cum funcționează el în România?
Nu mă pricep la asta. Nu-s bun de manager. Și nici n-am vreo statistică la îndemână ca să știu dacă și cum funcționează. Știu doar că un spectacol trăiește cel mai bine cu sala plină. Există spații neconvenționale în care am fost să văd o piesă de teatru și în care știu că nu m-aș mai întoarce vreodată, nici măcar ca spectator. Pe de altă parte, există locuri ca Godot. Oamenii vin acolo să bea o bere, chiar să mănânce, dar mai cu seamă ca să vadă un spectacol de teatru sau un concert. Și asta nu-i puțin lucru. Poate părea ciudat, dar cele mai efervescente seri de teatru la Godot au loc vineri sau sâmbătă, de la ora zece seara. Ăla e un segment vânat de toți actorii. Publicul e avid, receptiv, atent la fiecare gest, dornic să se bucure, să participe la actul artistic care se transformă într-un eveniment. E o energie greu de găsit într-un teatru construit după normele clasice. S-ar putea ca Metropolis să fie singurul spațiu care să contrazică asta. Tocmai pentru că are poezia designului imaginat de Dragoș Buhagiar, care-l transformă într-un loc special, în ceva ce nu găsești la tine acasă.
De ce fugiți de sistemul teatrelor subvenționate?
E o falsă impresie. Aș putea să joc în orice teatru, atâta vreme cât aș lucra cu un regizor-vrăjitor, pe un text care să mă pună pe jar. Actorul are nevoie să vină la repetiție motivat. Fericit. Entuziast. Deschis. Doritor să afle mai mult, să descopere. Eu am plecat din Teatrul Mic pentru că acumulasem patru refuzuri de rol, consecutiv. Evident, mi-au fost contabilizate. Dar nimeni n-a ținut cont de faptul că nici una dintre acele piese nu a ajuns să aibă premiera, să vadă luminile rampei. Practic, a fost vorba de timp pierdut și resurse umane irosite. La al cincilea refuz de rol, mi s-a spus că situația nu e acceptabilă. Am întrebat care e soluția. Mi s-a spus că singura soluție ar fi să-mi dau demisia. Am zis ok. Imediat, mi-a fost pusă în față o hârtie deja completată și un pix. Trebuia doar să semnez. Am semnat fără să ezit și apoi m-am simțit foarte liber. O lună mai târziu, eram disperat. Așa că am început să traduc niște piese și un roman. De fapt, ăsta a fost începutul. După aceea lucrurile s-au mișcat încet, dar sigur. Iar eu le sunt recunoscător oamenilor care mi-au oferit demisia pe tavă. N-a fost un act de curaj, așa cum l-au văzut unii, ci doar o dovadă de naivitate. Dar nu vreau să-mi închipui cum ar fi fost viața mea acum, dacă n-aș fi semnat atunci hârtia aia. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, nu fug de nici un fel de teatru. Pot lucra oriunde, pot fi docil și obedient, atâta timp cât sunt convins că nu muncesc în van. Viața e scurtă și, pe zi ce trece, devine și mai scurtă, așa că nu-mi permit luxul să-mi pierd timpul. Pentru un proiect care mă acaparează, sunt în stare de orice sacrificii. Pot munci zi și noapte, pot să slăbesc sau să mă-ngraș, pot să mă transform după cum o cere personajul. Important e să simt că merită osteneala.
Ce nu funcționează în teatrul românesc și ați schimba dacă ați putea?
Nu prea știu să răspund. Din punctul meu de vedere asta ține tot de manageriat, iar eu sunt doar un actor care scrie și regizează. Mi-ar plăcea să existe un teatru așa cum am văzut la Marsilia, acum vreo cincisprezece ani. Nici nu mai știu numele teatrului. Cred că era subvenționat de primărie, asta e ironic. Rar am văzut un spațiu atât de creativ și primitor. În prețul biletului era inclusă o masă la micul restaurant aflat în incinta teatrului. Deci iată tabloul: un om vine la teatru, cu soția lui, să vadă un spectacol. La sfârșit, amândoi stau la o masă mică și mănâncă un pește la cuptor. Și beau un pahar cu vin. În mijlocul mesei e o vază subțire în care stă înfipt un trandafir. Iar trandafirul ăsta e luminat de un spot concentrat, poziționat strategic, undeva în tavan. Fețele celor doi oameni sunt în penumbră, iar ei se privesc prin petalele trandafirului. Cam asta e povestea. Asta aș vrea să văd și în România. Sper să apuc.
Print