Mirabela Damaschin, Teatrologie, Anul I, UNATC București
Pe Florin Zamfirescu l-am găsit prins între o întâlnire cu studenţii anului III la Arta Actorului ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, unde este profesor universitar doctor. Venise să îi sfătuiască şi să îi ajute la realizarea lucrării de licenţă. Programasem interviul înainte de întâlnire şi am observat cu câtă punctualitate a ajuns la ei. Nu mi-a acordat din timpul lor, avertizându-mă de la început că nu vrea să îi facă să aştepte. Despre această relaţie de respect reciproc, despre satisfacţiile pe care meseria de profesor i le aduce, dar mai ales despre participarea cu o parte din studenţii săi la Gala Vedetelor VedeTeatru, din acest an, la secţiunea „Vedeta de mâine” am stat de vorbă cu Florin Zamfirescu. (O parte din interviu a fost publicat în revista „Publicool”, realizată de studenții de la Teatrologie, UNATC București, anul I, la Festivalul de la Buzău.)
Prânzul cel lung, Steaua fără nume şi Îmi place cum miroşi sunt spectacolele cu care mergeţi la Buzău. Ce aşteptări aveţi?
Aşteptările mele sunt mari, pentru că aceste trei spectacole sunt foarte interesante. Mă bucur că au fost alese, cu atât mai mult cu cât Îmi place cum miroşi este conceput în totalitate de studenţi. Câţiva dintre ei m-au rugat să le permit să gândească un proiect al lor, întrucât noi avem 60 de studenţi şi este greu să îi satisfaci pe toţi cu roluri demne de a fi folosite în licenţă. Adică unii au roluri mai mici, nu ai altfel cum să faci. Şi aşa am pus deja peste 12 titluri. Aşa că au ales să lucreze la acest spectacol singuri. Când am văzut piesa aleasă am socotit-o excepţională. Consider că se poate şi prin forţe proprii, mai ales dacă studenţilor le oferi încredere. Iar acesta este până la urmă un gest pedagogic. Am de-a face cu o generaţie de excepţie, ca şi cea trecută, de acum trei ani.
La Prânzul cel lung aţi semnat regia, dar v-aţi implicat şi la realizarea celorlalte. Este unul care vă sensibilizează mai puternic din cele trei?
Mă sensibilizează foarte tare Steaua fără nume, pentru că Miroiu, personajul principal al piesei este un rol pe care l-am jucat prima dată în liceu. Apoi mi-am dat examenul de admitere cu un monolog tot din această piesă. Mai târziu l-am jucat la Teatrul Giuleşti ani de zile, pe urmă l-am jucat la televiziune. Este un rol care m-a urmărit până când am depăşit vârsta potrivită să-l mai joc. Pe lângă această legătură personală, Steaua fără nume este o piesă extraordinară şi mă bucură faptul că, pe lângă titlurile contemporane moderne, tinerii noştri manifestă deschidere şi pentru clasic. Există un fel de atitudine de respingere a teatrului clasic. Se caută să se monteze piese contemporane, în care se tratează tot felul de teme moderne, folosindu-se un limbaj nepotrivit. Studenţii mei sunt foarte deschişi la orice, dar am remarcat şi această deschidere pentru clasic şi asta m-a bucurat foarte mult. Dana Rotaru a montat Steaua fără nume şi a facut-o foarte bine. Suntem deja la a doua distribuţie pentru că aşa cum spuneam sunt mulţi studenţi şi vrem să satisfacem nevoile tuturor.
Ce doză de entuziasm vă transmit studenţii în ceea ce priveşte participarea la acest festival?
Ei se bucură foarte tare că partcipă. Nu urmăresc neapărat un succes sau premii. Sigur că dacă există, cu atât mai bine. Sunt foarte la locul lor, modeşti.
Este prima lor ieşire?
Nu. Cu Prânzul cel lung au mai participat la un festival la Casa Studenţilor. S-au înscris singuri şi când m-au anunţat am dat fuga să repetăm, să adaptăm totul în funcţie de spaţiul de acolo. Asta o să facem şi la Buzău. Şi au venit cu premii de interpretare, au câştigat câteva diplome. Dar ei sunt mulţumiţi că îşi joacă spectacolele. Am mare încredere în ei. Sunt foarte buni.
Cât de responsabil este profesorul Florin Zamfirescu în faţa unui student în anul III?
Eu întotdeauna am fost într-o relaţie foarte bună cu studenţii mei. Ţin la ei. Pe noi ne leagă acelaşi lucru, pasiunea pentru teatru. Câtă vreme această pasiune există noi suntem prieteni. De câţiva ani îi văd ca pe copiii mei.
Mă refeream şi la faptul că ei trebuie ajutaţi…
Da. Fac asta pe cât posibil. Trăim perioade grele, dar asta e un lait motiv. Perioade grele parcă au fost de când mă ştiu. Pentru cei cu care lucrez fac tot ce pot. Eu îmi iau meseria de profesor foarte în serios. Dar profesor e mult spus. Noi suntem antrenori, nu profesori. Şi am şi roade. Am foşti studenţi care acum sunt vedete în teatrul românesc, în film. Am satisfacţii foarte mari de pe urma muncii mele de pedagog. Am făcut deasemenea şi o tabără de vară pentru candidaţii la Actorie. În sensul de a-i sfătui, de-ai îndruma. Pentru că unii vin la admitere şi nici nu au habar de ce se cere.
În ce măsură poate să reziste un spectacol studenţesc?
În general spectacolele astea sunt făcute pentru a fi jucate până în licenţă. Dar sunt anumite titluri pe care ei le folosesc şi după terminare, găsind spaţiu unde să joace spectacolul. Uneori chiar un teatru. Cu două generaţii în urmă am avut un spectacol pus de Mihai Constantin, care s-a jucat la Teatrul Bulandra o stagiune. Ducu Darie i-a primit şi au jucat acolo. Şi asta s-a întâmplat de multe ori. Îmi aduc aminte că o dată am avut un spectacol, cu Ilinca Goia, care a fost premiat peste tot, Gaiţele de Kiriţescu şi s-a jucat doi ani la Teatrul Mic. Noi avem dorinţe ca spectacolele studenţeşti bune, reuşite să treacă peste bariera licenţei şi să se joace în continuare.
Poate reprezenta un impediment faptul că după terminare fiecare îşi alege un drum şi le e greu să se mai adune?
Poate fi. Dar de când a dispărut repartiţia obligatorie ei nu se prea despart. Există acest miraj al capitalei. Şi asta e bine pe de o parte. Toţi vor să rămână aici, încercând să trăiască din expediente cumva, din reclame, din lucruri comerciale, din filme. Până la urmă asta este. Trebuie înţeleşi. Încearcă însă se afirme în poduri şi mulţi din ei sunt găsiţi peste câţiva ani actori la Teatrul Naţional, la Teatrul Odeon, la Teatrul Bulandra, actori la Teatrul Nottara. În timp ei reuşesc să intre în teatre şi mă refer la generaţiile mai vechi.
Există diferenţe între aceleaşi spectacole pregătite cu alte generaţii?
Da. Există. Asta s-a întâmplat cu Prânzul cel Lung, pe care l-am reluat pentru că am considerat că este o piesă-lecţie pentru orice actor. L-am introdus în programa obligatorie pentru că studenţii învaţă nişte lucruri extraordinare din acest text. Învaţă să treacă prin vârste, să aibă profunzime şi o anumită inteligenţă. Dar nu acesta este motivul pentru care am reluat-o. Motivul este că nu am fost satisfăcut de ceea ce a ieşit cu generaţia trecută. Şi atunci am fost la un festival, la Iaşi şi cred că a fost un mic rateu acolo. Şi nu numai acolo. Prânzul cel lung de acum trei ani nu m-a satisfăcut. Nu era rău. Lumea venea. Era plin, publicul avea reacţii. Dar am gândit atunci că se poate mult mai bine. Şi anul acesta am reuşit.
Dar diferenţe între spectacolele de licenţă din generaţia dumneavoastră ca actor şi cele din ziua de azi?
Talentul este acelaşi. Titlurile, iată sunt aceleaşi. Steaua fără nume se joacă din timp în timp. Generaţiile de studenţi diferă. Şi metoda noastră de lucru cu ei diferă. Generaţiile de acum sunt mult mai informate. Nu e vorba că au mai mult talent, dar sunt mai informate. Eu nu sunt de acord cu cei care deplâng faptul că tinerii de azi sunt mai inculţi. Ei sunt mai inculţi în raport cu acea cultură la care ne refeream noi, dar ei ştiu uneori mult mai multe lucruri decât ştim noi. Putem învăţa de la ei.
Şi referitor la disciplină?
Actoria e o meserie de colectiv. Dacă ai alte preocupări nu te suportă grupul. Nu e ca la şcoală unde dacă nu ţi-ai făcut lecţia, nu ai venit la cursuri, te priveşte, te descurci. Aici toţi depind de toţi. Suntem toţi ca într-o barcă şi nu vine unul să dea o gaură cu burghiul în ea pentru că ne scufundăm toţi. Şi atunci toţi îl rejectează. Sigur că există o anumită boemie, dar sunt disciplinaţi. Nu mă pot plânge. Fac o afirmaţie dură, dar la Actorie studenţii nu lipsesc. Şi dacă o fac, se întâmplă pentru că sunt la o filmare, la o reclamă, undeva de unde să câştige un ban. Dar o fac numai cu acordul nostru. Vorbim de o meserie care se face din pasiune. Nu ştiu dacă la Matematică sau la Geografie te duci din pasiune. Mulţi o fac. Dar mulţi se duc ca să termine studii superioare, să aibă o facultate, o diplomă. La noi nu e aşa. E o bătălie şi o concurenţă, loială până la urmă. Să nu uităm că actoria este o meserie care are o particularitate aparte. Dacă în orice altă meserie toţi vor să muncească pe cât puţin posibil, la noi toţi vor să muncească cel mai mult, toţi vor rolul principal, adică cel mai greu.
Vorbeam mai devreme de regia la Prânzul cel lung. Cât este de confortabil pentru actorul Florin Zamfirescu rolul de regizor?
Nu mi-am imaginat vreodată să fac regie, dar din cauza şcolii, ajungând cu studenţii în anul final, trebuie să faci asta. Trebuie să îi pui în valoare şi aşa cum am descoperit că pedagogia îmi place şi pot să o fac, tot aşa am descoprit că regia îmi place şi pot să o fac. Dar am declarat întotdeauna că mă consider un amator în regie. Iar amator pentru mine înseamnă iubitor. Fac regie numai din plăcere, nu pentru bani. Eu trăiesc din actorie. Am lucrat în multe teatre şi în ţară şi în străinătate, am participat la multe workshopuri, dar niciodată nu m-am dus din interes material. Regia este o mare plăcere pentru mine şi cunoscând bine mecanismele actoriceşti pot lucra cu studenţii farte bine. Satisfacţia este să scoţi de la unul din ei ceea ce nici el nu ştia că are. Regizorii nu fac asta de obicei. Te distribuie şi îţi dau indicaţii, pe când un profesor de Actorie ştie şi ce impas traversezi în clipa asta şi încearcă să îţi conducă firul gândirii în aşa fel încât să ţi se pară uşor şi posibil.
Ca om de teatru, cum percepeţi Gala VedeTeatru?
Orice festival, orice iniţiativă de acest gen este benefică pentru că stârneşte interesul, stârneşte concurenţa şi animă. În ceea ce-i priveşte pe studenţii mei, ei ştiu că la acest festival vor veni nişte oameni să îi vadă, sigur şi public, dar şi specialişti. Vin regizori cunoscuţi, directori de teatru interesaţi, iar acest lucru lor le face foarte bine. Cu cât mai multe festivaluri în ţară cu atât mai bine.
Cu ce l-aţi ademeni pe un buzoian care încă nu a ajuns la un spectacol de teatru?
Ce poate fi mai interesant decât să fii în sală şi să asişti la un debut. Eu am şi vorbit cu oameni care îmi spun „Domnule eu am fost la debutul lui Rebengiuc. Şi de atunci dădea semne că e un actor bun”. La fel şi acum. Peste ani, când studenţii vor deveni actori cunoscuţi, cei care vin să-i vadă la Buzău vor avea această satisfacţie că au făcut parte din primii oameni care i-au aplaudat. Mă refer la spectacolele noastre. Dar mai cu seamă şi la celelalte prezente în festival ar trebui să vină oameni. Pentru că ştii tu, cu toţii se uită la televizor şi văd actori. Dar sentimentul pe care îl trăiesc văzând actori pe scenă este diferit. Sigur pentru asta îţi trebuie o anumită deschidere, un anumit interes pentru actorie, dar eu am spus dintotdeauna că nu există distracţie mai benefică decât să mergi la teatru. E şi cel mai ieftin mod de relaxare şi de culturalizare. Teatrul nu e o tribună de luptă pentru culturalizarea maselor, dar civilizaţia impune vizionarea unor expoziţii, pictură, muzică, teatru. Fără teatru, fără pictură, fără muzică o ţară este o ţară sălbatică, o ţară anacronică.
Print