Actrița Florina Gleznea e unică și inconfundabilă. O știm cu toții. Joacă cel mai mult în independent, iar Unteatru a devenit, deja, „acasă” pentru ea. Deși nu a preconizat că va face teatru, drumul său ne-a adus-o în lumina reflectoarelor. Și ce norocoși suntem pentru asta!
Imediat după ce a absolvit Actoria la UNATC „I.L. Caragiale”, a inspirat adânc și a plecat la drum cu încredere cu unul dintre cele mai longevive spectacole de la noi, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee. Și rolurile complexe și surprinzătoare au continuat să vină. Cu o modestie simplă și entuziasm, Florina Gleznea mi-a vorbit despre începuturile ei în teatrul independent, despre cât de important este să te afli într-o permanentă căutare și mi-a explicat că vulnerabilitatea te poate duce la creativitate. Apoi am discutat despre întâlnirea actorului cu regizorul: ce a însemnat colaborarea cu Andrei Șerban și cât de provocator este să lucrezi cu tinerii creatori.
Florina Gleznea are ceva extrem de special – puterea de a te cuceri cu orice rol, fie el mai mic sau mai mare. Ne vedem cu ea la Zilele Unteatru, între 25 și 29 iulie!
Cine este Florina Gleznea?
Sunt un om căruia îi place să călătorească și care visează cu ochii deschiși la cât mai multe locuri interesante.
La ce visai în copilărie?
Cred că am visat la scenă, dar nu neapărat la teatru. Am făcut canto înainte și cumva eram familiarizată cu scena, cu publicul. Dar nu mă așteptam să fac teatru.
Deci s-a întâmplat pur și simplu, nu a fost ceva ce ai ales tu?
Nu. Prin eliminare. De la canto, am ajuns la teatru. Dar scena a fost mereu acolo.
Chemarea scenei a existat mereu. Și acum la ce visezi?
Visez la spectacole provocatoare, semnate de regizori talentați, plini de idei îndrăznețe. Și la liniște.
Tu lucrezi cel mai mult în zona independentă. Ce înseamnă, de fapt, să fii un actor independent?
De când am terminat facultatea a fost un dat. A trebuit să funcționez cumva și să lucrez, așa că nu a fost neapărat o alegere, ci un mod de a exista ca artist. Ce înseamnă? Să aduni oameni, să găsești și să propui un text, să te zbați foarte mult. Dar după atâția ani e un lucru deja asumat.
A fi independent îți oferă o mai mare libertate să refuzi un proiect?
Sigur, asta îți oferă independentul – libertatea de a alege, de a spune „nu” atunci când un proiect nu are premisele necesare pentru un spectacol care te reprezintă.
Crezi că ar trebui să meargă mai mult în zona experimentului teatrul independent?
Nu știu dacă neapărat în zona experimentului, însă în zona „riscului” clar, da. Artiștii ar trebui să riște mai mult, să iasă cât mai mult în afara zonei de confort. Spectacole diferite, roluri diferite, contexte diferite. Diversitatea ne îmbogățește, doar așa vom rămâne proaspeți, deschiși, curioși.
Răspunzi provocărilor oferite de un text sau un personaj, indiferent cât de mari sunt ele? Ți-e teamă la început sau te arunci înainte?
La început am impresia că știu cum stau lucrurile, dar când privesc în urmă, în momentul în care spectacolul e gata, nu îmi vine să cred pe unde mă situam la început. Nu nimerești de fiecare dată, însă e foarte interesant și solicitant tot procesul de căutare a personajului, iar când îl găsești e o încântare.
Dar vine un moment când ajungi la un consens cu personajul pe parcursul reprezentațiilor, nu?
Clar, primele reprezentații sunt terifiante, dar după, reușești să găsești „liniștea personajului”.
Simți că rezonezi mai mult cu zona teatrului independent sau te-ai adapta și într-un sistem de stat?
De-a lungul timpului am mai avut și colaborări cu teatre de stat și m-am integrat foarte bine. Nu am simțit diferența, de fapt. Spre exemplu, în „Pescărușul” de la Teatrul Odeon sunt într-o echipă foarte faină, care m-a făcut să nu simt diferențe mari. Nu am de ce să mă plâng.
Dar ți-e confortabil așa cum ești acum.
Da, mi-e bine. Mă solicită foarte mult, trebuie să fiu în priză tot timpul. Dar asta e foarte bine pentru un artist.
Și cum îți găsești resursele pentru un astfel de ritm?
Am un om lângă mine care mă ajută foarte mult, mă înțelege și mă suportă.
Programul ăsta mai flexibil te ajută să ai mai mult control asupra evenimentelor din viața ta.
Bineînțeles că mă ajută să am control. Pot să îmi gestionez singură agenda și să programez repetițiile, să fac loc pentru toate. E adevărat că uneori se suprapun și sunt perioade mai aglomerate. Dar pot să fiu atentă și să țin în frâu programările. Nu am pe cineva care să îmi interzică un anumit lucru.
Drumul tău artistic a început cu Edward Albee și Tennessee Williams, a căror lume e plină de visare și de melancolie. Cu ce ai rezonat din universul lor?
Cu iluzia. Cuplul Martha-George din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” găsește în iluzie supraviețuirea, respinge realitatea pentru că devine de nesuportat. Iluzia ajunge să-i lege profund și până la urmă să-i separe brutal. Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință” apare și ea dezintegrată, măcinată de propriile iluzii. Încearcă să facă față unei lumi nemiloase și eșuează.
Apropo de „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, s-a jucat mai bine de șapte ani…
A făcut nouă ani, cu o mică pauză. Acum suntem într-una mai mare, dar ne gândim să reluăm.
Crezi că e un moment în care se consumă spectacolul și nu poate să mai funcționeze după atâția ani de zile?
Mă întrebi pe mine care joc spectacole de cinci, de șase ani, respectiv de nouă ani… Dar acesta e cel mai longeviv. Nu știu. E plăcut să îți vezi colegii cum s-au maturizat și cum s-au schimbat, însă ce a fost foarte interesant la „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” e sentimentul de împreună, acolo nu trișează niciunul. Ne știm în același loc și suntem prezenți, suntem cinstiți unii cu ceilalți. Am pornit pe acest drum după terminarea facultății cu o premisă comună: să fim cinstiți și să nu trișăm. A fost unul dintre lucrurile de bază. Domnul profesor Ion Cojar ne-a impus regula asta încă din anul I. Nu-l interesa felul în care arătau scenele, ci adevărul, autenticul. Să fim acolo, cu ce aveam la acel moment. După ani și ani lucrurile s-au adăugat, am ajuns la personaj. Dar se pornea de la ceva de bază, de la adevăr. E important să ții de lucrurile astea care sunt benefice, deși la început nu le înțelegi. Cu timpul ajungi să îți dai seama că e esențial.
Cum te descurci la început, când abia ieși din facultate și nu ai bagajul de viață necesar ca să îți construiești personajele?
Pentru mine „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a fost un reper. M-a ajutat foarte mult după ce am terminat facultatea, mi-a dat încredere că pot să confrunt orice personaj de acum încolo. N-am pornit cu teamă la drum, n-am așteptat validări permanente… am avut încredere în mine, în forța mea de a lucra.
Dar ideea asta că toată lumea face bine, nu v-a făcut să resimțiți concurența mai târziu?
Concurență? Nu îmi bat capul cu asta.
Care sunt instrumentele cu care lucrezi când îți construiești personajul?
Pensetele! În primul rând textul citit de multe, multe ori. Văd cu ce rezonez – e important pentru mine să mă amuz, să mă facă să râd. Și dimensiunea poetică. Textul care are aceste două ingrediente mă cucerește. Apoi, tot citind, încep să îmi fac o imagine despre cum ar arăta personajul, dar și cu ajutorul regizorului. Se naște ușor, ușor viața personajului, din aproape în aproape. De fiecare dată când sunt nelămurită, mă întorc la text, chiar dacă în varianta finală există tăieturi. Știu că acolo trebuie să fie răspunsul potrivit.
Ar trebui ca actorul să își exploateze cât mai mult corpul ca mijloc de expresie?
Sigur. Dar dacă gândurile sunt bune și ți-e clar ce trebuie să faci, se nasc și gesturile, și atitudinea. Nu ține neapărat de corporalitate. Există și metoda asta, din afară înăuntru, că arată într-un fel și apoi umpli carcasa. Dar, de obicei, pentru mine e esențial cum gândește personajul.
Deci întâi intenție și apoi acțiune.
Se mai întâmplă să fie și regizori care să spună că trebuie un anumit gest. Și atunci îl iei și stai și te gândești de ce personajul face un anumit lucru. Deci tot la gând ajungi. E esențial pentru un actor să gândească și să nu se arunce în emoție foarte rapid, pentru că e ceva care poate să funcționeze atunci sau nu. Și te trezești în spectacol că nu ai suportul necesar, din cauza emoțiilor sau pentru că nu rezonezi cu partenerul. Întrebarea „Ce vreau de la celălalt?” te va ajuta să calci pe unde trebuie. Sigur, suntem cu toții foarte talentați și foarte emoționali, de asta nu ducem lipsă. Dar trebuie să gândim înainte de orice.
Să fii mai întâi rațional în scenă, înainte de a te lăsa pradă emoțiilor.
Absolut. Mai ales dacă ai niște partituri mai ample, nu poți să o ții într-o emoție continuă.
Cât de important e în independent să te zbați, să te lupți, să cauți, să propui?
Esențial. Dacă nu faci asta, nu exiști. Ține de tine totul.
În mod cert avem nevoie de întâlniri cu oameni care ne inspiră. Cum a fost cea cu Andrei Șerban?
Intensă și interesantă. Am lucrat la foc continuu – într-o lună de zile s-a născut spectacolul, patru acte. A fost un ritm nebun, dar a meritat. A ieșit un spectacol bine structurat, cu momente foarte speciale.
Dar întâlnirea cu universul cehovian?
Pentru mine e ceva special. Joc „Pescărușul” și la Teatrul Odeon. Se pare că aprofundez această piesă. Sunt acolo niște personaje incredibile, hăituite de propria neîmplinire, constant în alertă, caută să se rezolve pe sine, să fie iubite, să aparțină. Parcă sunt înfometate de iubire… Și e foarte interesant că în spectacolul lui Andrei Șerban există contextul ăsta de împreună, dar lumea e separată. Se vede din construcție. Nimeni nu e mai important decât mine însămi. Pe când la spectacolul Groșilor, există acest sentiment de împreună. Lumea bâjbâie pe acolo, dar există dorința de a fi cu ceilalți. Însă, din păcate, nu se întâmplă. A fost interesant să le joc pe amândouă în paralel.
Te-ai raportat diferit la același text, într-un timp foarte scurt.
Da, îți faci tot felul de filme. Sigur o să fiu influențată, dar nu. Le-am tratat ca pe două spectacole complet diferite.
După experiența cu Andrei Șerban, ce ai învățat despre tine din punct de vedere uman și profesional?
A fost un alt tip de lucru, cu care nu mă mai întâlnisem până acum. Un spectacol deja făcut, pe care noi trebuia să îl umplem, să găsim toate traseele personajelor. Cumva a fost din afară înăuntru procesul ăsta. M-a făcut mai maleabilă în ceea ce privește modul de lucru, am descoperit un alt fel de a colabora. El știa foarte clar cum trebuie să arate personajul și, indiferent de cum și pe unde o luai, îți spunea cum trebuie să fie. Și până nu se contura în forma aia, nu te lăsa în pace, nu făcea concesii. Pentru că având tot spectacolul în cap, știa că dacă o chestie ar suna altfel, toată simfonia ar lua-o razna.
Poate să te copleșească o astfel de întâlnire?
Dacă nu e împlinită, da, poate să îți lase un gust amar și frustrare. Dar în ceea ce mă privește, nu pot să spun că a fost ușor, a fost greu, dar e o experiență împlinită. Mi-a făcut bine.
De obicei producțiile independente nu au decoruri grandioase, din motive financiare. Crezi că lucrul ăsta îl ajută pe actor, pentru că îi potențează calitățile, sau e în dezavantajul lui?
Cred că faptul că nu avem bani să facem decoruri grandioase cumva concentrează toată atenția asupra a ceea ce face actorul în scenă și asupra relației. Spectaculosul iese din noi, din mijlocul nostru, ceea ce e foarte interesant, mai ales într-un spațiu atât de mic, în care nu poți să „păcălești” foarte mult, deși nu asta e intenția. Te pune sub lupă și dacă nu ai o chestie foarte bine făcută, se vede cu ochiul liber. Nu poți să trișezi aici, nu ai pe unde să o scoți la capăt. E un exercițiu foarte bun pentru noi.
Cred că un astfel de spațiu te ajută să creezi apropierea, emoția, metafora.
Oricum ar fi, ești mult mai expus. Dar teatrul e un organ viu și e atât de frumos ceea ce se creează între actori și public.
În prezent lucrezi cu un foarte tânăr regizor, Florin Liță, la spectacolul „Conu Leonida față cu reacțiunea”, care va avea premiera la Zilele Unteatru. Ți-e mai ușor sau mai greu să lucrezi cu cineva atât de tânăr?
Pentru mine regizorii tineri sunt foarte interesanți. Chiar sunt în căutare de așa ceva. Am lucrat cu foarte mulți, iar ce îmi place cel mai mult e că au această prospețime și un anume fel în care nu știu până la capăt cum stau lucrurile. Starea asta de nesiguranță îmi place la nebunie. Am încredere în ei și împreună conturăm drumul. Mă ajută să privesc proaspăt lucrurile. O perioadă caută și dintr-odată se formează spectacolul. E o chestie de încredere și de armonie. Nimeni nu e mai mare decât celălalt. Îmi doresc să lucrez cu cât mai mulți regizori tineri.
Crezi că tânăra generație vine cu ceva revoluționar, cu o nouă estetică?
Nu vorbim aici despre o mișcare de avangardă deocamdată, dar cred că pornesc de la ceva cinstit: un text și o întâlnire cu niște oameni. O iau cu pași mărunți, din aproape în aproape. Nu e ceva revelator. Sunt și spectacole care ies, dar ele vin și după o experiență acumulată. Dar e frumos să faci parte din acest proces al lor, care e și al tău până la urmă. Și nu te lasă să te așezi în ceva, să stagnezi, să crezi că știi cum să faci. Sigur că unele situații, cum e și firesc, le intuiești din start și mergi odată cu textul. Dar vorbesc de întreg spectacolul, să nu știi deja cum va arăta. Lasă-te liber și vulnerabil! Pare teorie ce spun aici, și eu mă confrunt cu asta. Dar e atât de greu să te lași vulnerabil în fața unui personaj, să te lași să te încarce. Nu te duce cu prejudecata că știi cum trebuie să fie pentru că deja îl încaleci. Trebuie să fie un lucru construit împreună, în armonie. Dacă zici că le știi pe toate, tu ca artist nu te mai dezvolți. Există tendința asta la noi ca regizorii să te ia exact pentru ceea ce faci, pentru ceea ce ești bun. Riști să ajungi să faci toată viața același tip de rol și e periculos, e otravă pentru artist.
De asta cred că e bine să lucrezi cu cât mai mulți regizori.
Da, de asta îmi și doresc să colaborez cu cât mai mulți regizori și în cât mai multe teatre, independente sau nu. Cu cât am mai multă diversitate, cu atât e mai bine pentru mine.
Tu în scenă ai o forță incredibilă. Vine asta dintr-o vulnerabilitate?
Depinde, dar cam ăsta e mecanismul. În general un om care se arată foarte puternic, sigur apără ceva prețios și fragil, dinlăuntrul lui. Unii sunt foarte timizi, de fapt, și acoperă totul prin forță și duritate. Sunt multe feluri în care ne apărăm, ne acoperim. Pentru mine e foarte important cum devine un personaj. Nu mă interesează o chestie imediată, facilă, ci cum a ajuns până în punctul ăla și apoi să vedem ce e în spatele lui. După acest criteriu îmi și aleg piesele – dacă îmi oferă această desfacere: cum e personajul și drumul către sine. Trebuie să te lași în voia descoperirii pentru că astfel vei fi asemenea unui diamant cu mai multe fațete. Un om e plin, e cu totul, nu e într-un singur fel. Trebuie să lași mereu o anumită incertitudine a personajului. Până ajungi să începi să stăpânești personajul, trebuie să îl manevrezi, să descoperi cum funcționează el.
Trebuie să știi să îți păstrezi o anumită modestie în teatru?
Modestia de a o lua de la capăt cu fiecare personaj, să nu știi totul de la început. Să te lași vulnerabil!
Căutarea asta a ta permanentă nu te epuizează la un moment dat?
Nu! Îmi place foarte tare! E o lume curioasă, mereu altfel. Avem parte de un lucru extraordinar: întâlnim lumi la care nu am avea acces altfel. Și ele încep să pulseze, să aibă viață. Un text bun e cel care nu își epuizează înțelesul și substraturile.
După ce treci prin astfel de texte, poți să fii mai împăcat cu tine însuți?
Cred că lucrurile merg în paralel într-un fel, tu și textul pe care îl întâlnești. Din ce știi, ce citești, din ce te inspiri. Da, te învață multe. Legat de relație, de oameni, de cum suntem lăsați pradă unor mici vicii. Toate lucrurile mărunte care acolo sunt comprimate într-o piesă – vorbim de alea bune – cam ăsta e traseul. Pentru că trăim în vria asta de a face cât mai multe lucruri și să corespundem, la un moment dat nu mai știi pe unde te afli. Și atunci întâlnești un personaj de genul ăsta, care îți arată că a pornit de undeva și a ajuns altundeva. Nu ai cum să nu te gândești la tine raportat la el: eu în ce punct sunt acum?
Care e principalul avantaj atunci când lucrezi în teatrul independent?
Că ești liber.
Și un dezavantaj?
Uneori e lipsa timpului, alteori sunt lipsuri financiare. Dar cel mai mult mă frustrez că nu putem să ne adunăm. Toți suntem împrăștiați în multe locuri, fiecare face multe chestii. Și e frustrant și iritant. Ești neputincios în situația asta.
De Unteatru te leagă multe lucruri. Ce înseamnă el pentru tine?
Pentru mine Unteatru înseamnă, în primul rând, sufrageria din spatele CEC-ului mare. Și tot procesul, cum ne-am extins, spectacolele pe care le-am făcut. E acasă. Aici sunt oamenii care îmi sunt atât de dragi. Suntem cu toții împreună, e incredibil când simți asta în spectacol. E ceva rar, din ce în ce mai rar…
Print