S-a încheiat Festivalul Național de Teatru. A fost cea de-a 23-a ediție și a fost finalul acestui mandat al directorului artistic și selecționerului unic Alice Georgescu. A fost o ediție desfășurată cu greu, cu bani veniți în ultimul moment, cu eforturi contra cronometru. Avem un Minister al Culturii care, la adăpostul tăcerii generale complice, calcă în picioare totul, evenimente majore, instituții, munca unor oameni. A fost o ediție cu o selecție anunțată târziu, din aceleași motive, și cu probleme apărute chiar îniante de începutul festivalului. Secțiunea Focus – Mariana Mihuț n-a mai avut loc. Și nici întâlnirea programată cu actrița.
A fost o ediție în care s-a comentat mult, așa cum e obiceiul – și cum e normal, când suntem pe un teren atât de fragil precum e teatrul. Și în teatru jocul „putere”/ „opoziție” funcționează la fel ca peste tot. Cei care au avut puterea îi critică pe cei care o au acum, de obicei pentru lucruri pe care ei înșiși le-au făcut sau le-ar face dacă ar fi în acea poziție… și mâine va fi invers. Și toată lumea vehiculează termeni precum „axiologie”, „critică impresionistă”, „criterii”, „rigoare”, „obiectivitate”, când, în fapt, suntem pe un tărâm unde, oricât am teoretiza, în cele din urmă vorbim tot de emoție, gust și subiectivitate. Dar problema cea mai mare este când această clamată „obiectivitate” devine doar o interfață pentru promovarea unor spectacole/ forme artistice care se încadrează forțat în aceste la fel de clamate „criterii”. Emise, de cele mai multe ori, în numele unor direcții impuse, nu firești… Problema este când ajungem să disimulăm propriul gust sau interes în spatele acestor cuvinte și să ne clamăm “criteriile” drept axiome. Când, iarăși o spun, ne aflăm pe nisipuri mișcătoare. A demonstrat-o destul de bine întâlnirea de la colocviul criticilor care a avut loc tot în cadrul FNT…
Se discută de ani întregi despre ce ar trebui să fie Festivalul Național de Teatru. Dacă ar trebui să fie și internațional – ar trebui, dacă ar exista bani –, dacă ar trebui să fie un fel de „best of” stagiunea trecută, dacă ar trebui să arate direcții și tendințe… Dacă trebuie să reflecte o imagine sau să impună o imagine! Într-o lume perfectă, ar trebui să fie toate astea la un loc, să fie și internațional, şi să aducă la București cele mai bune producții ale stagiunii, iar ele să reflecte toate tendințele importante. Și… să umple și sălile de teatru. Importantă este întrebarea: „Pentru cine se face acest festival?”. Pentru public sau pentru artiștii care își trec în palmares participarea, invitația, selecția, devenită un fel de premiu. Dacă se face pentru public, atunci opțiunea cu „best of” ar fi, probabil, cea mai cinstită…
Ediția din acest an, s-a spus deja – pe un ton critic sau mai puțin –, asta a fost: prezentarea celor mai bune spectacole ale stagiunii. N-ar fi rău dacă ar fi așa, dar au fost și spectacole slabe în selecție. Și altele au lipsit, tot dintre cele care ar fi intrat la categoria „best of”. Însă ediția din acest an, după zece zile de teatru, lasă impresia mai degrabă că a fost o combinație între „best of” al stagiunii și „best of”/direcţii personale ale creatorului selectat. Secțiunea principală „Creatori și teatre în spectacol” asta și-a propus. Să arate ce au produs mai important în stagiunea trecută acei regizori care sunt cei mai curtați la nivel național. Nu lipsește aproape niciunul dintre numele importante – desigur, Alexandru Dabija… despre care s-a scris deja. Selecția este o reflexie corectă a stării de lucruri actuale în teatrele din România. Cu bune și cu rele. Și arată atât tendințe personale, cât și imaginea generală. Din nou, cu bune și cu rele. Și tocmai acest „și cu rele” explică prezența unora dintre spectacole în selecție. Căci selecția nu a cosmetizat deloc ceea ce se întâmplă în teatrul românesc. Și e suficient să punem unul lângă altul numai cele două spectacole care au deschis și au închis festivalul, în aceeași sală a Teatrului Odeon. Pe de o parte „Troienele” – o legendă, dar în același timp un spectacol viu și puternic –, pe de altă parte „Adam și Eva”, a cărui prezență ar fi greu de explicat, dacă nu s-ar încadra în direcția tendințe (a se citi „eșecuri”) personale ale unor regizori consacrați…
I s-ar putea reproșa selecției faptul că nu-și propune să descopere și să impună alți creatori, etalându-i doar pe cei cunoscuți și acreditați de sistem. Și ar fi corect. Dar numai până la un punct, atâta vreme cât sistemul teatral din România îmbie la asta. Teatrele pariază prea rar pe regizori mai puțin cunoscuți, iar câțiva dintre ei au fost incluși în categoria „Teatrul de mâine”, de unde însă lipsesc nume care s-ar fi putut regăsi pe listă – de-ar fi s-o numesc numai pe Catinca Drăgănescu. Apoi, în teatrul independent se produc, din păcate, mai ales spectacole a căror preocupare principală este să aibă priză la public – ceea ce nu e rău, dar nici nu arată vreo direcție artistică anume. Poate că ar fi trebuit inclus și un astfel de spectacol… de dragul reflectării corecte a fenomenului.
Liste paralele s-ar putea întocmi multe, așa cum se întâmplă și atunci când se fac nominalizări pentru premii. În funcție, desigur, de gusturile personale – cărora ne place să le spunem „criterii”. Altminteri, ar fi greu de explicat cum spectacole precum „Pescărușul” lui Yuri Kordonsky sau „Solitaritate” al Gianinei Cărbunariu au împărțit publicul, fie el specialist sau nu, în două tabere adverse…
P.S. Le lansez tuturor cititorilor noștri o invitație. Să ne scrie la redacție un răspuns la întrebarea: „Ce anume credeți că ar trebui să însemne/ să reflecte Festivalul Național de Teatru?” .Vom premia cele mai interesante trei răspunsuri cu o carte, la alegere, din colecția Yorick.
Print