FNT 2014, un festival populist

După zece zile de spectacole multe și pe toate gusturile, așa cum se pare că și-a propus selecția din acest an, Festivalul Național de Teatru s-a încheiat pe 2 noiembrie la Craiova, cu „Rinocerii” lui Robert Wilson. Au fost zece zile în care cel mai bun și mai nepervertit mod de a urmări FNT-ul a fost facebook-ul. Păreri de toate felurile, imagini de la spectacole și de la diverse evenimente, idei, critici – multe critici – unele mai răutăcioase, altele mai la obiect, articole, cele mai multe laudativo-prezentative, pentru că, dată fiind starea presei, tot ce s-a scris a fost scris de partenerii media, și în principiu multe fotografii. Frânturi de festival început într-un frig cumplit, în prima ninsoare din această toamnă, surprinse mai ales de participanți și, din când în când, și de public…

Fără dubiu și la o simpă privire, este vizibil că ediția din acest an s-a dorit una populistă. Ceea ce, până la un punct, nu e neapărat rău. Vedeta a triumfat. Și a fost folosită pe cât posibil, aproape pe post de mascotă. Pe ideea „știm că publicul reacționează la <nume mari>, deci îi vom da nume mari… Motiv pentru care a fost creată, în principiu, și secțiunea Maeștri. Dacă suntem de acord că FNT e în mare parte pentru publicul bucureștean, pentru că puțini sunt spectactorii care vin special din alte orașe, și pentru specialiști, atunci secțiunea a fost aproape fără sens, căci în ea au fost incluse spectacole deja cunoscute de cei cărora li se adresau. Scopul a fost unul clar: să-i dea prilej selecționerului să introducă în joc câteva producții vechi din stagiunile bucureștene, care aruncau în arenă nume de actori și regizori la care publicul este sensibil.

Se discută de ani întregi despre criterii și direcții, însă ediția din acest an, dacă nu considerăm cumva criteriu și direcție această posibilă „dragoste” a publicului (căci despre dragoste a fost vorba mult în această ediție a FNT), a fost aproape total lipsită și de orice direcție. Și revenim la aceeași veche problemă și discuție: ce ar trebui să fie FNT? Ideea ce se întrezărește în spatele răspunsurilor selecționerului Marina Constantinescu, și anume că ea trebuie să reflecte ce e mai bun în stagiunea trecută, deci să fie un fel de vitrină de spectacole, se susține doar până la un punct. Nu poți pune laolată, fără să distingi o categorie măcar, o montare precum „Victor sau copiii la putere” a lui Silviu Purcărete, „Tartuffe sau Impostorul” a lui Victor Ioan Frunză și „Lecția de violoncel” cu Radu Beligan sau „Mazl Tov…” Și nu e nevoie de explicații. Pur și simplu vorbim despre „valori” incompatibile. Și asta, în condițiile în care au fost lăsate la o parte căutări reale ale altor artiști…

În schimb, dacă FNT și-a propus să fie popular cu orice preț, atunci a reușit. A adunat vedete, fie în Pasajul Universității, unde era frig și mai nimeni nu avea chef de autografe (dar artiștii sunt niște profesioniști și și-au făcut treaba până la capăt), fie pe scene, neasumându-și niciun risc. Riscul de a paria pe nume noi, pe spectacole altfel… Ci, dimpotrivă, fiind extrem de previzibil în alegeri – alegeri în spatele cărora se vede aproape exclusiv ideea de a fi pe placul publicului, dublată de modă și de prietenii. Iar gustul publicului, înțeles într-un anume fel, e cu două tăișuri. FNT din acest an mi-a amintit de felul cum a început prăbușirea presei în România. Încet și sigur, cu ideea de vedetă în brațe.

„Trăim vremuri foarte grele”, a spus Marina Constantinescu, vorbind despre rezistența prin cultură. Dar tocmai pentru că „trăim vremuri foarte grele”, în care artiștilor le greu să mai devină „vedete”, e puțin trist că li se refuză contextele la devenire… Numai cine n-a trecut printr-o redacție din România nu știe ce greu e să impui un nume la „ședință”. Să vorbești despre valori despre care „ei” nu știu. E mult mai simplu să vii cu numele cunoscute și ratingul, audiența și vizualizările sunt asigurate… Însă pe termen lung o asemenea atitudine este perdantă și duce la autoconsumare. Desigur, dacă vom considera că un Festival Național de Teatru nu are ca funcție neapărat să impună valori, ci doar să le răsfire pe cele arhicunoscute, atunci nu mai e loc de discuție. Însă una dintre funcțiile lui ar trebui să fie și asta, mai ales când valori adevărate, căutări adevărate ale acestui timp sunt date la o parte pentru spectacole de muzeu precum cel cu Radu Beligan care nu este reprezentativ nici pentru acest moment al teatrului, nici pentru creația unui regizor și în niciun caz pentru cariera unui mare actor. Și atunci te întrebi de ce?

FNT 2014 a arătat o imagine extrem de cosmetizată a unui teatru în care adevărurile sunt altele. Și n-ar fi nicio problemă dacă n-ar fi fost prezentat ca o radiografie a acestui moment. Nu! Teatrul românesc, pentru oricine a luat trenul, microbuzul, autobuzul etc. și a străbătut țara să-l vadă în ultimii ani, nu arată așa. Din fericire e mult mai plin de viață, cu bune și cu rele, e mult mai plin de încercări și adevărate, și reușite, e mult mai puțin muzeal…