S-a încheiat a 26-a ediție a Festivalului Național de Teatru, a treia din mandatul Marinei Constantinescu, o ediție care și-a propus, așa cum au anunțat organizatorii, să stea sub semnul dansului, o ediție care s-a deschis cu „Fresca” lui Angelin Preljocaj și s-a încheiat cu „Livada de vișini” a lui Lev Dodin. Desigur, există și au existat în permanență voci care au adus în discuție problema invitaților străini în Festivalul Național de Teatru, pe motiv că dacă e național, de ce e internațional, dar cu siguranță e importantă o punere în oglindă, în cadrul unui eveniment de o asemenea amploare. Așa încât o astfel de secțiune a invitaților străini, care în acest an au conferit glamour FNT-ului, este evident și necesară, și dorită. Și aș spune că interesul pe care publicul larg l-a manifestat ar putea fi un semn că Bucureștiul are nevoie de un festival internațional de teatru.
În ceea ce privește selecția și felul cum a fost concepută această ediție a FNT, am să mă abțin de la liste paralele, care, ca de obicei, nu-și au rostul, pentru că o astfel de selecție are automat doza ei de subiectivitate asumată. Important este însă ce anume își propune selecționerul cu un astfel de festival național. Iar la acest capitol pot fi discutate mai multe aspecte. Și în primul rând, ar fi necesară dintru început o precizare a intențiilor, oricare ar fi ele.
Dacă Festivalul Național de Teatru își propune să fie o vitrină a celor mai bune spectacole ale stagiunii trecute, așa cum pare că s-a dorit în acest an, atunci scopul a fost atins doar parțial. Pentru că selecția fiind amplă, prea amplă, multe dintre producțiile prezentate la București au fost la modul vizibil inegale ca valoare. Iar atunci când țintești excelența, când scopul este să arăți ce este cel mai bun în toată țara, într-o stagiune întreagă, o selecție ceva mai restrictivă, ar fi ridicat cu siguranță standardele de calitate. 40 de spectacole foarte bune produse într-o singură stagiune e un număr extrem de optimist… Și destul de nerealist.
Pe de altă parte, dacă scopul a fost să fie arătate în FNT cele mai bune producții (în opinia selecționerului) ale cât mai multor teatre din țară, fără să fie puse în competiție și în comparație cu cele de la celelalte teatre, atunci scopul a fost în mare atins. Da, cam așa arată peisajul teatral românesc al momentului. E divers, se fac multe încercări, și mai multe stângace, se încearcă false sincronizări cu ceea ce se întâmplă în afară, sunt multe spectacole nereușite, multe ratate, câteva simpatice, câteva interesante și puține, foarte puține, cu adevărat valoroase – adică cele care vor rămâne chiar și într-o istorie recentă a acestei perioade teatrale.
Și spun că scopul a fost atins „în mare”, pentru că, de fapt, la o privire mai atentă, este evident că FNT 2016 a fost în primul rând și cu puține excepții o paradă a vedetelor regizori. Pentru că selecția a urmărit în primul rând – și asta e ușor de observat cu lista în față – să aducă la București cam tot ce au produs în stagiunea trecută regizorii-vedetă în diverse teatre din țară – bune sau mai puțin bune, pare că asta a contat mai puțin. Important a fost numele. În ideea, desigur, că numele regizorului vinde. Idee până la un punct discutabilă. Motiv pentru care mulți dintre ei au fost prezenți cu câte două spectacole, precum Silviu Purcărete, Felix Alexa, Mihai Măniuțiu, Radu Afrim, Gigi Căciuleanu… Dacă scopul declarat al FNT-ului ar fi fost să arate tendințele din regia contemporană românească, acest lucru ar fi fost de înțeles. Deși chiar și la acest capitol mai era loc pentru nume și spectacole.
Însă, cum la conferința de presă de deschidere a festivalului, Marina Constantinescu a anunțat că va fi o ediție care stă „sub semnul artiștilor de elită”, vom rămâne la concluzia că asta și-a propus FNT să fie în primul rând: o paradă a elitelor. Și aș adăuga: indiferent de valoarea reală a spectacolului produs în stagiunea 2015-2016. E bine? E rău? Vă lăsăm pe dvs să (vă) răspundeți…
Print