O combinaţie de sensibilitate şi tehnologie, aşa spunea regizorul Vlad Massaci, într-un interviu recent publicat în revista noastră, că va arăta teatrului viitorului. Că vrea sau nu, teatrului de mâine va continua să fie o oglindă în care să se reflecte, în fel şi chip, lumea în care trăieşte şi noul homo sapiens, dependent sau, în bună măsură, chiar produs al ei.
Profeţii despre drumurile pe care va merge arta dramatică într-un viitor se pot face pornind şi de la spectacolele pe care ediţia din 2011 a Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti le propune la secţia „Teatrul de mâine”, în care selecţionerul Alice Georgescu a grupat câteva spectacole din ţară în care societatea contemporană, cu obsesiile, traumele, angoasele şi frustrările ei, se desface în multe nuanţe, prefigurând, desigur, un viitor ce stă sub semnul unei alte ordini. Dincolo de formula de spectacol şi de tipul de scriitură dramatică, azi mai divers aproape ca niciodată, selecţionerul a urmat firul roşu al tematicii, pe ideea „viitorul din prezent”, dacă ne gândim la temele pe care le au în comun cele patru creaţii alese să participe la festival.
Tehnologie, tehnologie, tehnologie – iată stăpânul lui şi, deci, al omului, aşa cum se arată el în aceste spectacole, un demiurg cu multe feţe, un zeu suprem, sceptic şi crud, obosit să se lupte cu o omenire în derivă, care nu mai crede în nimic şi priveşte neîncrezător spre ce va aduce timpul. Sub semnul crizei stau toate textele de la care au pornit regizorii producţiilor invitate. O criză nesfârşită, încâlcită, descurajantă – de natură socială, economică, existenţială etc. Omenirea e în criză la început de mileniu, aşa cum a fost, de altfel, la fiecare început. Sclavă a Internetului şi a televiziunii, nu ştie că a devenit o deprimantă masă de manevră, transformându-se în copie a unui model care pe vremuri exista numai în literatura SF. E una dintre feţele ei înfricoşătoare, pe care mizează, de exemplu, „TV for dummies”, spectacol al Naţionalului ieşean, regizat de Mona Păun, de fapt o cercetare cu bătaie lungă a relaţiei actuale dintre mass-media şi consumator, o relaţie de tip love-hate, cum ar spune psihologii. Producţia are la bază textul semnat de Mihaela Michailov şi Mona Bozdog şi aduce în scenă uneltele pe care spectacolul contemporan simte nevoia să le utilizeze din ce în ce mai des, printre care şi aproape omniprezenta instalaţie video.
Despre pierderi şi dezintegrări, despre un mult visat nou început vorbesc toate celelalte spectacole din secţiune. Avem, pe de o parte, reconfigurarea familiei, „celula de bază a societăţii” şi efectele inteligenţei formate de computer în viaţa de zi cu zi, în „Blifat”, montarea regizată de Alexandru Mihail la Teatrul Odeon. Criza familiei şi schimbarea întreţinută de avântul de neoprit al tehnologiei, schimbare căreia psihologia omului contemporan nu îi face faţă în totalitate, prinde contur şi în „Purificare”, o nouă producţie a Naţionalului bucureştean, regizată de tânărul Alexandru Măzgăreanu. Abolind un simţ moral creator de valori, mass-media, o obsesie de înţeles în dramaturgia de azi, se arată în toată hidoşenia şi în această piesă a cehului Petr Zelenka.
„9 grade la Paris”, spectacolul semnat de regizorul Peter Kerek la Teatrul Act, este o experienţă care nu prea poate da greş la spectatorul cu un minim antrenament: formula teatru-film, folosită pentru prima dată în România şi dozată astfel încât să accentueze impactul psihologic, îi serveşte unui episod existenţial consemnat iniţial în emailuri şi convertit cu talent dramatic într-o ficţiune numai bună pentru spectatorul de azi.
Interesant este că anul acesta FNT va pune omul contemporan faţă în faţă cu omul cehovian, principalele coordonate tematice pe care se axează la o ediţie cu o slabă componentă internaţională, „după buget, coane Fănică”.
Print